Țin minte; pentru că TIFF-ul s-a ținut multă vreme în perioada cînd e ziua mea. În 2026 o să țin minte că după două zile de la întrebarea lui M., o ploaie torențială mi-a stricat parțial culoarea de pe o pereche de adidași verzi. Și mai știu că de câțiva ani încoace, din punct de vedere meteo, TIFF-ul pare că urmează o regulă: începe cu zile în care ai nevoie de-o geacă și de umbrelă și se termină cu caniculă.
În 2026, în ceea ce mă privește n-am încercat să stabilesc vreo regulă, am lăsat filmele și emoțiile să vină către mine după bunul lor plac. Nici recorduri personale n-am atins, la ediția asta am reușit să văd 16 filme. Pe cîteva dintre ele sigur o să le țin minte. Dacă e să trag linie, să spun ce mi-a plăcut și cu ce rămîn după acest TIFF, lucrurile stau cam așa:
1. Cel mai emoționant început, cu Nadia Comăneci care m-a ajutat să mă întorc în timp, în vremuri în care nu erau prea multe motive de bucurie. Ea a adus atunci, în urmă cu 50 de ani, foarte multă bucurie și s-a transformat într-un simbol care ne produce și acum la fel de multă bucurie
2. Secțiunea comediilor negre, The Pitch Black Anthology, din care s-a nimerit să văd cele mai surprinzătoare filme
3. Secțiunea Supernova, preferata mea, din care aleg an de an cele mai multe filme la care merg
4. Cea mai importantă recuperare, din secțiunea 25 Years Later, Donnie Darko. Nu știu cum de mi-a scăpat pînă acum filmul ăsta, probabil fiindcă nu-s mare amatoare / cunoscătoare de SF-uri. Frații Gyllenhall, Maggie și Jake, tineri și deja foarte talentați într-un film după care te întrebi ce-ai văzut cu adevărat și care e granița între realitate, ficțiune și ficțiunea realității
5. Cele mai inconfortabile scaune din sala unde s-a nimerit să văd cele mai multe filme: la Casa de Cultură a Studenților
6. Sala cu cele mai inconfortabile scaune, dar unde poți "colecționa" cele mai mișto replici
7. Cea mai bună replică dintr-un film: "Siguranța și fericirea nu le ai de la sine, trebuie să ți le construiești" (Itt érzem magam otthon / Feels Like Home / Aici mă simt acasă)
8. Cel mai neașteptat final: cel al filmului Good Boy / Heel / Un băiat cuminte
9. Cel mai bun rol al unui tânăr actor: Anson Boon (e născut în anul 2000) în rolul Tommy din Good Boy / Heel / Un băiat cuminte
10. Cea mai clară confirmare a unui actor deja uriaș: Stephen Graham, tatăl din Good Boy / Heel / Un băiat cuminte
11. Cea mai stranie (și plăcută) senzație că filmele comunică între ele, de parcă se continuă unele pe ele. Finalul din Good Boy / Heel / Un băiat cuminte mi s-a părut continuat și dezvoltat cu precizie chirurgicală în Itt érzem magam otthon / Feels Like Home / Aici mă simt acasă. Un băiat / o tînără este răpit(ă) de pe stradă, ținut(ă) cu forța de o familie într-un mediu chinuitor și ostil, iar tu îi ții pumnii tot filmul să scape. Cînd reușește să scape, te lovește în moalele capului hotărîrea lui / ei de a se întoarce. Și mai mult decît decizia în sine, te bulversează înțelegerea motivelor care stau în spatele acestei decizii
12. Cele mai bune filme pe care le-am văzut în 2026 despre felul în care regimurile opresive strivesc destine: Gelbe Briefe / Yellow Letters / Scrisori galbene (Ursul de aur pentru Cel mai bun film la Festivalul de la Berlin, 2026), un film despre cenzura din Turcia, despre teatrul militant care deranjează autoritățile și despre felul în care regimul politic încearcă să îi controleze pe artiști. Mortician / Tipul de la pompe funebre, care spune povestea reală a unei cîntărețe arestată de mai multe ori de poliția moravurilor (știați că în Iran dacă ești femeie n-ai ce căuta pe stadioane și ești arestată dacă cînți în public?), care a emigrat în Canada și a unui angajat plătit de guvern să asigure, potrivit ritualului tradițional, trecerea la cele veșnice a celor decedați
13. Cea mai bună demonstrație despre puterea regimului sovietic care are drept de viață și de moarte asupra cetățenilor: Andrei Zvyagintsev în Minotaur (Marele Premiu la Cannes în 2026)
14. Cel mai trăznit film pe care l-am văzut în care te întrebi cît de departe poate merge cineva din dorința de a fi în centrul atenției. Răspunsul: oricît de departe. L'accident de piano / Incidentul cu pianul este o comedie absurdă despre puterea internetului de a exploata nevoia unora de atenție și naivitatea altora de a urmări tonele de content lipsit de valoare care se revarsă în mediul online. Cu o Adèle Exarchopoulos foarte bună în rol și cu un look greu de recunoscut.
15. Cel mai tulburător film pe care nu-l poți privi pînă la capăt dacă nu îți repeți tot timpul "e film, e film, e doar un film", asta pentru că seamănă mult cu Amour-ul regizat de Michael Haneke și vine spre tine cu atîta durere, emotivitate și neputință umană de parc-ar fi însăși viața: Queen at Sea / Regina și marea cu Juliette Binoche din nou magnifică.
16. Cea mai estetizantă imagine în alb negru, cea din Fatherland, filmul biografic despre Thomas Mann pentru care Pawel Pawlikowski a câștigat premiul pentru cea mai bună regie în 2026 la Festivalul de Film de la Cannes.
17. Cea mai tonică prezență, cu povești interesante despre viață și despre cinema, cu un discurs articulat și cu mesaje consistente: Ornella Muti, fermecătoare la masterclass-ul pe care l-a ținut în ultimul weekend de TIFF.
18. Cea mai mare dezamăgire: Lionel, câștigătorul Trofeului Transilvania în 2026. Nu pentru că ar fi un film rău, ci pentru că nu i-am găsit nici o doză de originalitate, în ciuda declarației regizorului că a vrut să aducă pe ecran povestea obișnuită a unor oameni care de obicei nu devin eroi de film. Din contră, mie mi s-a părut a fi tocmai genul de poveste pe care am mai văzut-o spusă. Fără momentul dialogului sincer și oarecum lămuritor din final, Lionel ar putea fi foarte bine genul de film ciné-verité ai căror protagoniști să-ți fie vecini de bloc și pe care îi auzi cînd ți-e lumea mai dragă cu scandaluri și discuții familiale purtate pe un ton ridicat.
19. Fotografia la care m-am întors să mă mai uit o dată pentru că mi s-a părut cea mai expresivă: Cristi Puiu, fotografiat de Șerban Mestecăneanu în expoziția "Continental 25"
20. Marilyn Monroe fotografiată de Sam Shaw, în expoziția "Dear Marilyn". Mi-e greu să aleg o singură imagine cu ea sau să spun care mi-a plăcut mai tare. Știu sigur că nu neapărat imaginea arhicunoscută, nu ipostaza iconică în rochie albă dezvăluind niște picioare perfecte. Sam Shaw spune despre Marilyn Monroe că "era inocentă, era vicleană, era complicată", însă mie mi-au plăcut ipostazele în care i se citește în ochi bucuria, poate și vulnerabilitatea. E fermecătoare în imaginile în care e surprinsă alături de soțul ei, Arthur Miller. Mi-a plăcut amestecul de abandon și încredere din fotografia în care stau amândoi cu picioarele în apa oceanului într-o poziție poate incomodă, oblică, și ea se sprijină cu tot corpul pe umărul lui. Mi-a plăcut cum improvizează naturalețea citind New York Times pe o bancă din Central Park. Și mi s-a părut superbă în fotografiile în care apare, parcă neașteptat, din spatele unui geam. E multă candoare în privirea ei și multă curiozitate. E fragilitate și e un zâmbet de copil care are chef de joacă.
21. Cea mai clară evidență a faptului că publicul e mai deștept decît... de fapt nu știu exact decît cine, însă sigur mai deștept decît Lionel. Filmul din competiție pe care l-aș recomanda cu toată inima: Itt érzem magam otthon / Feels Like Home / Aici mă simt acasă. Scenariu excepțional, jocuri actoricești excelente, gradație bine dozată a intensității conflictului, twist de final foarte bun. Plus niște explicații evidente sau sugerate a rezolvării subiectului care stau foarte bine în picioare.
22. Cea mai bună folosire a muzicii în film: Fatherland, cu mențiuni pentru corul a capella care interpretează un cîntec rusesc și pentru scena în care schimbarea frecvenței unui aparat de radio schimbă și locul în care ne plasăm din punct de vedere auditiv: Germania de Vest sau Germania de Est, după caz
23. Cea mai splendidă actriță: Carmen Maura în rolul Maria Angeles Muñoz, din Calle Málaga, filmul care m-a încîntat cel mai tare și la care am rîs cel mai mult (de fapt am rîs și la L'accident de piano / Incidentul cu pianul, dar n-a prea fost rîsul meu). Calle Málaga e genul de bijuterie care m-a cucerit prin culori, mirosuri, gust, sunete, tandrețe. O poveste adorabilă care îți reclădește încrederea și speranța în cinema și pe care o trăiești așa cum trebuie trăită viața - din plin.
24. Cel mai frumos parfum pe care l-am simțit: al teilor înfloriți pe lîngă care am trecut zilnic în drumurile spre și dinspre cinematografe. Mai aveam un pic și inițiam niște conversații cu ei, cu teii, pe modelul din filmul lui Ildikó Enyedi, Stille Freundin / Silent Friend / Prieten tăcut.
25. Cel mai frumos cîntec auzit pe o coloană sonoră și care s-a potrivit mănușă cu rochiile înflorate și unghiile date cu lac roșu ale lui Carmen Maura în Calle Málaga, cu oglinda ei în formă de evantai, cu balansoarul ei și cu patefonul, cu mobilele vechi și încărcate de amintiri, cu condimentele din piața plină de arome și culori din Tanger. Maria Dolores Pradera - Toda una vida
