TIFF25 (8) - Răul testament - TIFF, 2026

Mai întâi, știrile: "În cadrul competiției Zilele Filmului Românesc, Premiul pentru Lungmetraj, în valoare de 2.000 de euro, oferit de DACIN SARA, a fost câștigat de Y, regizat de Maria Popistașu și Alex Baciu".

Mai apoi, un loc comun: răul e întotdeauna produs de ceilalți. Niciodată de mine, niciodată de noi, niciodată de ai noștri.

Mai jos, un scurt text cu dezvăluiri scenaristice.

O bunică (ce faină vederea pe ecran a excelentei actrițe nemțene Lucreția Mandric!) face involuntar (?) câteva dezvăluiri în ultimele zile de viață. Nepoata favorită (Maria Popistașu e Olga și existența altor două surori, interpretate de Ioana Blaj și Victoria Răileanu, face imposibil gândul necehovian) începe niște mărunte investigații și, din câteva deducții, cam intuiește cum stau lucrurile (e drept, poate că întrebarea privind averea acumulată de bunică s-ar fi cuvenit formulată ceva mai devreme în familia care azi trăiește în lux de Cotroceni după ce a evadat din Drumul Taberei exclusiv pe baza job-ului la stat al acesteia).


Olga are spirit de lider autoritar, pe care și-l manifestă din plin în felurite situații familiale. Partenera de viață (Nicoleta Hâncu) încearcă mici acte de rebeliune / manifestare a propriei personalități, dar își auto-înăbușă rapid tentativele de puci. Surorile mai tinere evită orice urmă de conflict, dispărând rapid din peisaj când Olga le confruntă pe diverse teme. Tatăl (Ionel Mihăilescu), "demn" beneficiar-fără-de-întrebări al privilegiilor oferite de a sa mamă, își contrează fiica doar pentru a-și apăra propriile privilegii și apoi dispare rapid în încăperile vastei sale locuințe.

În absența bunicii, Olga Mariei Popistașu are o singură rivală veritabilă: ea însăși. Mai exact, propria conștiință. Trăiește într-o reședință cu aer & elemente de fițe newyorkeze (de găsit, mai nou, și în București, pentru cei care au deschis mai târziu ecranele spre realitatea înconjurătoare), își cultivă intens pasiunea pentru vinuri din care e posibil (totuși, neclar) dacă obține și oarece venituri, nu pare să fi știut vreodată ce vasăzică greutățile vieții. În același timp, are simțurile morale perfect treze și capacitatea de a privi oglindă fără a închide ochii. Cum va proceda?

Un excelent monolog al tatălui (interpretat cu o prețiozitate interesant-fermecătoare de Ionel Mihăilescu) îi ironizează tendința înspre o cruciadă bazată pe valori umaniste, aruncându-i un "și, la ce ești dispusă să renunți, unde o să tragi linia, o să arunci tot ca să îndrepți ce s-a întâmplat?". Răspunsul Olgăi e de privit & savurat în antologicul cadru al destupării sticlei de vin (filmat de directoarea de imagine Carmen Tofeni, asemenea întregii pelicule, cu cameră fixă, producând un aer de distanțare / privire rece / jurnal tv cu invitată specială în prime-time), căruia autorul montajului, Andu Radu, ne-a asigurat (la Q&A-ul de după a doua proiecție de la TIFF.25) că i-a asigurat toate elementele din care un oenolog profesionist să deducă faptul că ne aflăm în fața unui trofeu rar.

Scenariul lui Alex Baciu & Maria Popistașu e însă suficient de deștept încât să extindă discuția. Ce facem, băieți & fete, când duhoarea vine din propria noastră locuință / familie / oglindă? Cum procedăm când conștiința ne sâcâie să nu ne băgăm capul în nisipul blamării politicienilor, sistemului, presiunii sociale etc.?

Măreția interpretării Mariei Popistașu e plenară în scena flirtului cu angajata wine barului, impecabil pusă pe ecran de Ecaterina Lupu. E acolo, în acel joc erotic (cu accent și pe joc, și pe erotic) de putere, întreaga personalitate a Olgăi, capabilă deopotrivă de seducție, defensivă, amenințare.

Căldura relației dintre eroina principală și bunica ei, pregnantă în cadrele de început cărora regia acelorași Alex Baciu & Maria Popistașu (Y marchează debutul în regia de lungmetraj pentru actriță, una dintre cele mai importante ale cinema-ului românesc contemporan) le conferă un aer de familiaritate atașantă. În ciuda discuțiilor sofisticate despre vinuri și belșugului culinar cu aer de high-life parizian, e ceva foarte recognoscibil în această familie cu ale cărei plăceri vinovate și păcate idem rezonăm.

Nici o vorba despre chipul răului din Y. Poate doar utila informație că lovește în plin și că, la același Q&A evocat, Alex Baciu a propus dilema: "Oare de ce azi fugim de / refuzăm să mai vedem imagini care se difuzau amplu la TV, la ore de maximă audiență, în anii '90? E bine că am ajuns așa?".