Pelicula aduce în prim-plan o dramă de familie, în care Maria Popistașu joacă rolul Olgăi Călărașu, expertă în vinuri, totodată fiica unui arhitect pe nume Radu (Ionel Mihăilescu) și nepoata Ilenei (Lucreția Mandric). Bunica a lucrat ca avocată, specializată în adopții internaționale după revoluție, în perioada când veneau foarte mulți străini să adopte copii din orfelinatele românești. Acest lucru ajunge să fie tema principală a filmului, întrucât Ileana îi dezvăluie Olgăi - pe patul de moarte - suspiciunile pe care le are în legătură cu anumite adopții. Deși memoria bunicii este afectată de o boală neurologică - de exemplu o încurcă în repetate rânduri pe Olga cu mama ei, care nu mai trăiește - aceasta are totuși frânturi de amintiri în care își aduce aminte de copiii din orfelinate. La un moment dat o cuprinde îngrijorarea, spune că n-a mai auzit nimic despre unii copii și se teme că ar fi fost adoptați în scopul traficului de organe. Acest dacă atârnă greu pe umerii Olgăi și, după moartea bunicii, se decide să investigheze cazul, în timp ce restul familiei este ocupată cu împărțirea bogăției moștenite.
Protagonista vizionează împreună cu iubita ei, Anda (Nicoleta Hâncu), un documentar numit Les enfants de Ceaușescu, material realizat în 1990 de un grup de jurnaliști belgieni. Acesta are în prim plan Căminul-Spital Negru Vodă din Constanța, un loc în care erau ținuți copiii cu deficiențe locomotorii sau psihice, dar și alți orfani sau copii ai străzii pe care nu-i voia nimeni. Filmul prezintă vreo 7 minute de material cu puternic impact emoțional, arătând condițiile precare din orfelinatele ceaușiste. Olga ajunge într-un impas moral, pe de o parte se bucură de o viața fără grija zilei de mâine, pe de altă parte este măcinată de gândul că acest confort poate avea la bază tranzacționarea copiilor din anii '90. Are o întâlnire cu actuala conducere a fostului spital, intră în contact cu o doamnă care a lucrat împreună cu bunica ei, are până și o discuție tensionată cu tatăl ei, de la care încearcă să scoată informații, însă fără prea mari reușite.
Într-un moment de liniște sufletească aflăm și semnificația titlului. Y este un vin alb sec produs de Château d'Yquem pe care-l bea Olga la un moment dat. Din monologul ei aflăm că primele versiuni erau făcute din struguri care nu îndeplineau criteriile pentru vinul dulce - de pildă pentru că nu aveau suficientă mucegăire nobilă - erau deci catalogate un fel de resturi rămase de la recolta anuală, chiar dacă vinul avea o calitate foarte bună. Cineaștii folosesc această paralelă la spitalul de copii orfani ca să transmită un mesaj centrat pe valori umaniste.
Filmul este construit din cadre fixe și planuri secvență - cu foarte puține, spre deloc, mișcări de cameră - în care singurele schimbări de perspectivă au loc în momentul în care punctul de stație migrează, în urma unei tăieturi, într-o altă parte a încăperii. Această rigoare excesivă creează un efect de reducție a universului cinematografic, ai senzația că nu există o altă lume în afară microcosmosului format din câteva personaje. Acest lucru nu se răsfrânge doar la personaje, ci și la privitori, te face să te simți îngrădit, aproape că te simți forțat să urmărești întâmplările strict conform voinței regizorale. Excepția de la regulă se poate observa în secvența de la începutul filmului în care cineaștii ne prezintă familia în jurul mesei, personajele sunt distribuite pe mai multe paliere de adâncime, fiecare interacționează și acționează în feluri diferite, astfel privitorul își poate alege singur subiectul de interes. În celelalte cadre din film sunt mai mereu 2-3 personaje care duc narațiunea în spate, prin dialog sau joc actoricesc.
După proiecția filmului de la TIFF a avut loc un Q&A în cadrul căruia Alexandru Baciu a spus că aceste cadre lungi și statice au fost un pariu personal, având ca scop obținerea unui efect de dioramă. Un pariu câștigat, zic eu, întrucât această înghețare a formei conferă filmului bidimensionalitate, dând senzația că te uiți la un tablou, ba chiar o pictură în proces de facere. Scenografia este construită cu scopul de a reda un aspect voit artificial. Decorul fie adoptă un stil scandinav în care se folosesc puține piese de mobilier, punând accentul pe un aspect ordonat, steril, ca de catalog - cum este și apartamentul Olgăi -, fie un stil rafinat burghez, cu mobilier vechi de calitate, obiecte de artă și tablouri originale.
Această dimensiune teatrală, stilizată, vine în contrast cu jocul actoricesc realist. Putem spune că filmul pe de o parte invită la imersiune, prin punerea în scenă a unei povești care captivează, dar totodată, te scoate din imersiune folosind un limbaj cinematografic voit artificial. Acest lucru induce o senzație atipică în care intri și ieși din universul cinematografic, ești prezent în lumea personajelor și totodată conștient în sala de cinema.