Locul ales pentru reprezentație nu e deloc întâmplător: fosta sinagogă a orașului a fost transformată, pentru durata festivalului, într-o sală de tip studio, cu scaune mobile așezate pe mai multe laturi ale spațiului de joc, fără scenă ridicată, fără cortină, fără acel prosceniu care ține în mod convențional publicul la distanță de ficțiune. Actorul evoluează la același nivel cu privitorul, la un pas de el, uneori chiar printre scaune. E genul de scenografie aproape inexistentă (un microfon, atât) care confirmă ideea lui Peter Brook despre "spațiul gol": e nevoie doar de un om care traversează o suprafață goală, sub privirea altcuiva, pentru ca actul teatral să se producă. Aici, însă, golul acela capătă o greutate suplimentară: o sinagogă e un loc al memoriei, al comunității care se adună să asculte, să creadă, să urmeze un discurs. Faptul că tocmai într-un asemenea spațiu se naște, sub ochii noștri, un dictator, transformă sala într-un fel de oglindă istorică, iar noi devenim, fără voie, congregația care alege dacă ascultă sau nu vocea de la microfon. Iar la un moment dat, cel de-al patrulea perete se destramă de-a binelea: actorul coboară printre spectatori și dă mâna cu unii dintre ei, gest aparent cald, aproape electoral, prin care ficțiunea se lipește direct de trupurile noastre: nu mai privim un dictator de la distanță, ci îi strângem, literalmente, mâna.
La început, nimic nu trădează pericolul. Actorul se află printre spectatori, îmbrăcat banal, aproape indistinct: adidași, blugi, o geacă verde. Singurul indiciu, un tricou cu emblema lui Superman, mic detaliu narcisist strecurat sub haine, ca o primă fisură prin care se ghicește nevoia de a fi admirat, de a fi "eroul" propriei povești. Nu poartă nicio uniformă, nu are niciun simbol vizibil de putere. E doar un om oarecare, ceea ce spune, de fapt, tot: marile pericole nu vin întotdeauna în forme spectaculoase, ci se ascund în cele mai banale înfățișări, se așază lângă noi, în scaunul de alături, înainte să urce pe scenă.
De acolo pornește, treptat, transformarea. Ce începe ca joacă (actorul călărind un cal imaginar, mimând o candoare aproape copilărească) se preschimbă, pas cu pas, în marș apăsat, disciplinat, iar marșul, la rândul lui, se rigidizează într-un salut și un discurs care amintesc, fără echivoc, de retorica și gestica lui Hitler. Regia lui Sebestyén Aba mizează exact pe această acumulare insesizabilă: umorul negru din primele minute, atât de dezarmant încât râdem fără reținere, devine treptat complice la propria noastră vulnerabilitate. Fiecare gest grotesc, fiecare glumă care ne face să zâmbim, e o cărămidă pusă la construcția mecanismului de manipulare - și abia la final observăm cât de departe am fost conduși, râzând, fără să opunem rezistență.
Rămâne, la lumina reflectoarelor stinse, aceeași întrebare cu care pornim spectacolul: dacă am fi fost noi în sala aceea, în acea sinagogă transformată în piață publică, am fi urmat vocea de la microfon? Ne-am fi dat seama la timp de tricoul cu Superman ascuns sub geacă, sau am fi văzut doar un om ca oricare altul, demn de încredere tocmai pentru că pare atât de banal? Egy diktátor születése / Nașterea unui dictator nu dă răspunsuri liniștitoare. Oferă doar o certitudine incomodă: că depinde numai de noi dacă alegem să urmăm sau nu povestea din care, de fiecare dată, dictatorul iese eroul.
(foto: bogIArt_photography)