Într-o Românie în care tot mai mulți copii cresc departe de părinții plecați la muncă în străinătate, regizorul Cristian Tudor Jurgiu alege să privească această realitate direct prin ochii adolescenților. Lungmetrajul De capul nostru urmărește un grup de tineri lăsați să descopere lumea pe cont propriu, tocmai în lipsa celor care ar fi trebuit să îi ghideze; o premisă din care se naște una dintre cele mai sincere și emoționante drame românești despre maturizare și nevoia profundă de apartenență.
În centrul acestei microcomunități se află Flavia, interpretată de Denisa Vrajă, cea care reușește să țină grupul unit. În spatele măștii de fier pe care o afișează, ea își ascunde fragilitatea, transformând grija pentru ceilalți în motorul propriului parcurs. Alături de Vlad Furtună și de restul distribuției, ea dă chip unei generații obligate să învețe mult prea devreme ce înseamnă responsabilitatea și pierderea. Cristian Tudor Jurgiu își construiește povestea cu răbdare și o imensă încredere în personaje, lăsând situațiile să vorbească de la sine și evidențiind felul în care absența părinților reconfigurează fiecare vulnerabilitate și fiecare pas spre vârsta adultă.
Filmul începe și se încheie în pădure, se construiește astfel o structură circulară care sugerează că personajele parcurg un drum fără să găsească un răspuns sau o ieșire clară. După toate experiențele prin care trec, ele nu ajung într-un loc sigur, ci se întorc, simbolic, în același punct. Pădurea capătă o funcție simbolică și este locul în care adolescenții se îndepărtează de regulile lumii adulte și sunt nevoiți să își găsească singuri direcția. Drumul lor spre maturitate nu este liniar și nici previzibil. Fiecare alegere vine cu nesiguranță, iar fiecare pas înainte pare făcut fără o hartă. Imaginea pădurii surprinde tocmai această stare de rătăcire și transformă spațiul într-o prelungire a lumii lor interioare.
Una dintre cele mai puternice idei ale filmului este că banii nu pot înlocui prezența unui părinte. Adolescenții din De capul nostru nu duc lipsă de bani, însă duc lipsă de oameni care să îi îndrume și să le fie alături atunci când greșesc. Filmul arată că sprijinul financiar rezolvă nevoile materiale, dar lasă neatinse golurile afective. Adolescența este o perioadă în care înveți cine ești și în care îți construiești relația cu propria persoană și cu lumea exterioară. Fără repere și fără dialog, fiecare experiență devine mai greu de înțeles și de asumat. Primele iubiri, descoperirea sexualității, conflictele sau contactul cu viciile apar într-un moment în care personajele sunt nevoite să se descurce singure. Greșelile nu dispar odată cu trecerea timpului, ci se adună și lasă urme care le influențează felul în care se privesc pe ei înșiși și relațiile pe care le vor construi mai târziu.
Grupul de adolescenți este construit cu multă atenție, iar fiecare personaj reacționează diferit la aceeași lipsă. Unii aleg să pară puternici și își ascund vulnerabilitatea în spatele agresivității. Alții își arată deschis fragilitatea. În esență, însă, toți caută același lucru: un loc în care să se simtă în siguranță și oameni care să le ofere sentimentul de apartenență. Flavia este centrul acestui grup. Sarcasmul devine pentru ea un mecanism de apărare, o modalitate de a ține la distanță ceea ce nu poate exprima în cuvinte. Pe măsură ce povestea înaintează, ea ajunge să aibă grijă de cei din jur și încearcă să țină unită această familie improvizată, construită din tineri care au în comun aceeași formă de abandon. Moartea bunicii unuia dintre băieți schimbă echilibrul grupului. Odată cu dispariția ultimului adult din viața lui, singurătatea devine completă. Din acel moment, fiecare decizie cântărește mai mult, iar lipsa unui sprijin real se simte în toate alegerile pe care adolescenții sunt nevoiți să le facă.
Filmul privește cu aceeași atenție și generația părinților. Cristian Tudor Jurgiu înțelege că ruptura dintre părinți și copii nu apare din lipsă de iubire, ci dintr-un context care îi obligă pe adulți să aleagă între apropiere și supraviețuire. Mama Flaviei este poate cel mai bun exemplu. Plecată la muncă în străinătate, prinsă într-o căsnicie care se destramă și într-o viață pe care nu mai reușește să o controleze, ea își transformă fiica în singurul om căruia i se poate destăinui. Relația dintre ele se schimbă radical. Flavia încetează să mai fie copil și devine confidentă și, uneori, chiar vocea rațiunii. Inversarea rolurilor spune multe despre lumea pe care filmul o construiește. Copiii ajung să poarte responsabilități care nu le aparțin, iar părinții, fără să își dea seama, transferă asupra lor propriile neputințe. Tocmai de aceea, De capul nostru nu vorbește despre părinți iresponsabili, ci despre oameni care încearcă să își țină viața în echilibru și sfârșesc prin a pierde tocmai relația pe care doreau să o protejeze.
La fel de inspirată este și decizia de a păstra o anumită distanță între spectator și personaje. Filmul nu încearcă să ne facă să empatizăm prin artificii. Există o răceală care însoțește întreaga poveste și care poate părea, la început, o alegere riscantă. În realitate, ea susține una dintre cele mai importante idei ale filmului. Așa cum adolescenții își văd părinții prin ecranul telefonului, fără să îi poată simți cu adevărat aproape, la fel și noi rămânem la o anumită distanță de personaje. Le observăm gesturile, le înțelegem alegerile și le vedem suferința, dar nu reușim niciodată să intrăm complet în intimitatea lor. Forma filmului reproduce astfel experiența personajelor, iar spectatorul ajunge să trăiască aceeași neputință pe care o trăiesc copiii și părinții deopotrivă: imposibilitatea de a scurta o distanță care nu mai este doar geografică, ci profund emoțională. Această idee este susținută și de imagine.
Filmul propune un registru cromatic bogat, plin de contraste și de explozii de culoare. Indiferent că acțiunea se desfășoară într-un apartament, pe străzile orașului, la piață sau în natură, culoarea însoțește permanent stările personajelor și transformă spațiile într-o oglindă vizuală a stărilor prin care trec. Ritmul urmează aceeași logică. Povestea înaintează prin petreceri, atracții, despărțiri și momente de aparentă dezordine, însă această succesiune de întâmplări surprinde fidel felul în care este trăită adolescența. Acest haos aparent nu pretinde a fi o lipsă de coeziune a filmului, mai degrabă reflectă fidel procesul unei maturizări profund îngreunate de context.
De capul nostru vorbește despre o generație care a învățat să trăiască fără părinți înainte să învețe să trăiască pentru ea însăși. Cristian Tudor Jurgiu surprinde una dintre cele mai dureroase realități ale României contemporane: familii care continuă să existe pe hârtie și în conturile bancare, dar care se destramă încet în absența unei relații reale. Filmul pune în fața spectatorului o întrebare incomodă: ce se întâmplă cu un copil atunci când primește tot ce are nevoie pentru a trăi, mai puțin oamenii alături de care să crească? De capul nostru vorbește despre prețul pe care îl plătește o întreagă generație pentru un model de viață în care apropierea a fost înlocuită de distanță, iar grija se măsoară în bani. Este portretul unui întreg sistem în care, din păcate, cu toții ajung să sufere.
Regia: Tudor Cristian Jurgiu Cu: Denisa Vrajă, Vlad Furtună, Mara Diaconu Ducica, Sofia Vasiliu, Steliana Bălăcianu, Sorin Tofan
