Daria Stan: Care a fost prima ta întâlnire cu teatrul? Ai un moment distinctiv care îți vine în minte?
Alexandra Popescu: Din păcate, nu îmi mai amintesc prima mea întâlnire cu teatrul, deoarece eram foarte mică. Însă un moment distinctiv care îmi vine mereu în minte este primul meu spectacol de teatru alături de Doina Migleczi și Trupa Leira. Eram la teatru de doar câteva luni când Geni - așa îi spuneam noi profesoarei noastre - a regizat spectacolul Fermecătorii inocenți și ne-a înscris la un festival de teatru la Slatina, în 2017. Atunci nu realizam cât de profund era, de fapt, spectacolul pe care îl jucam, dar mă bucuram enorm să dau tot ce am mai bun alături de colegii mei. Mereu am fost o persoană anxioasă, mai ales înainte de a intra pe scenă. Îmi amintesc însă cum profesoara mea îmi prindea părul și îmi spunea că până și cei mai mari actori au emoții atunci când pășesc pe scenă. M-am uitat la ea cu curiozitate și am întrebat-o: "Până și tu?". Iar ea mi-a răspuns cu un zâmbet cald pe buze: "Da, până și eu.". Nu o să uit niciodată momentul în care am câștigat marele premiu. Când s-a strigat numele trupei noastre, toată lumea aplauda, dar eu mă uitam doar la ea. Întotdeauna am făcut asta după un spectacol: o căutam cu privirea ca să văd dacă este mândră de noi. Și de fiecare dată a fost. Atunci nu realizam că ar putea exista un moment în care ea nu va mai fi printre noi și în care aceste amintiri vor ajunge să însemne totul pentru mine. Acum însă, le prețuiesc mai mult ca niciodată.
D.S.: Care este textul pe care îl jucați la Ideo Ideis 2026 și cum l-ați ales? De ce ați ales acest text?
A.P.: Textul pe care îl jucăm la această ediție la Ideo Ideis se numește Leonardo! 500 de ani e prea mult! de Brigitte Louveaux. Profesoara noastră a participat la un festival de teatru în Franța, unde s-a întâlnit cu regizoarea piesei și a preluat această idee de la ea. A adus în România elemente de decor și costumele, oferindu-i spectacolului o altă viziune. Acest act artistic a fost preferatul coordonatoarei noastre, iar ea l-a regizat cu fiecare generație de elevi, textul suferind, bineînțeles, anumite modificări de-a lungul timpului. În octombrie 2025, am fost nevoită, alături de colegii mei, să alegem un spectacol din repertoriu in memoriam dedicat profesoarei noastre. Atunci ne-am adus aminte de această piesă, de tot ce înseamnă ea pentru noi, și am hotărât că cel mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce lui Geni este să mai mergem încă un an cu acest spectacol prin festivaluri. Pentru noi nu este un simplu spectacol, ci un act artistic care ne amintește de fiecare dată pentru cine jucăm și prin care ne exprimăm recunoștința și respectul profund pe care i le purtăm.
D.S.: Cum a arătat drumul de la prima lectură la spectacolul pe care îl vom vedea în 2026 în cadrul festivalului?
A.P.: Drumul de la prima lectură și până la spectacolul pe care îl veți vedea la Ideo Ideis în 2026 are în spate un parcurs de mai bine de 20 de ani. Profesoara noastră a regizat acest spectacol cu toate generațiile ei de elevi. Când unii plecau, alții le luau locul, și tot așa. Nu a existat de fiecare dată o "lectură inițială" propriu-zisă, ci mai degrabă o inițiere a noului venit în universul spectacolului. Este un act artistic care pune un accent uriaș pe coeziunea grupului, așa că fiecare nou participant a trecut printr-un proces profund de înțelegere a textului înainte de a juca în spectacolul propriu-zis.
D.S.: Ești la prima ta participare la Ideo Ideis. Ce speri să descoperi aici?
A.P.: Da, este prima mea participare, alături de colegii mei, la acest festival. Îmi doresc din suflet să găsesc oameni pasionați de artă, oameni faini cu care să îmi pot împărtăși pasiunea. De asemenea, abia aștept să particip la workshop-ul pe care mi l-am ales și să învăț tainele actoriei de film. Îmi doresc să prind un vibe bun și să îmi creez amintiri de neuitat.
D.S.: Care este întrebarea pe care teatrul te face să ți-o pui din nou și din nou? Ai deja un răspuns la ea în acest moment?
A.P.: O întrebare pe care teatrul mă face să mi-o pun din nou și din nou este: Cine sunt eu? Sigur, la nivel de suprafață, îmi este foarte ușor să răspund. Sunt o fată de 17 ani cu o pasiune arzătoare pentru teatru și tot ce ține de artă, care vrea să facă ceva măreț cu viața ei. Însă, dacă stau să mă gândesc mai bine, fiecare rol pe care îl joc mă obligă să mă redescopăr. În fiecare personaj există măcar o bucățică din cine sunt eu cu adevărat, nu doar ceea ce mi-a cerut regizorul. După ce termin un spectacol, nu simt că am pierdut o parte din mine, ci că am regăsit-o. De fiecare dată când sunt pusă în situația de a-mi depăși zona de confort, realizez că sunt mult mai mult decât etichetele pe care mi le-am pus singură. Cred că asta m-a făcut să iubesc atât de mult teatrul: faptul că pot fi oricine și că simt ca și cum aș trăi o mie de vieți.
Și, cu speranța că nu mă lungesc prea mult, o altă întrebare pe care mi-o pun înainte de fiecare spectacol este: Pentru cine joc? Înainte, răspunsul varia - pentru mama, pentru spectatori, pentru juriu sau pentru mine. De un au însă, lucrurile îmi sunt mai clare ca niciodată: joc pentru Geni. Înainte de fiecare spectacol, îmi amintesc toate sfaturile pe care mi le-a dat de-a lungul timpului și tot ce m-a învățat. Îmi este mult mai ușor să interpretez atunci când am o motivație atât de puternică. Indiferent de rolul pe care îl joc, scena mă face să mă simt mai aproape de ea, iar acum pun un preț uriaș pe acest sentiment.
D.S.: Când ești licean toată lumea te întreabă ce vrei să devii. Eu te întreb altceva: cine încerci să NU devii?
A.P.: Cine încerc să nu devin? Cred că asta este cea mai simplă întrebare pe care am primit-o vreodată. Încerc să nu devin o persoană care în adolescență a iubit teatrul și tot ce ține de artă, dar care, odată ce a crescut, a fost împinsă să urmeze un alt drum doar pentru a avea un confort financiar... iar treptat, a uitat ce înseamnă să trăiască cu adevărat. Nu aș vrea niciodată să devin acel om care are o situație financiară foarte comodă, o familie unită și prieteni aproape, dar care simte un nod în gât de fiecare dată când trece pe lângă un teatru, amintindu-și cum se simțea la 17 ani atunci când era pe scenă și știind că nimic nu se va mai putea compara cu acea trăire. Nu vreau să uit niciodată ce mă face cu adevărat fericită.
D.S: Având în vedere că tema ediției cu numărul #21 Ideo Ideis este "Aici e locul nostru!", crezi că ai un loc al tău? Dacă da, care este el? Ce sau cine te face să simți asta? Dacă nu, și teoretic ai avea libertatea totală de a alege, unde te-ai simți "cel mai acasă"?
A.P.: Sincer, deși s-ar putea să pară puțin clișeic, simt că locul meu este pe scenă - întotdeauna a fost așa. Am crescut prin concursuri de muzică și festivaluri de teatru, așa că nu îmi pot imagina viața altfel. Nu știu ce aș face dacă nu aș avea o pasiune, dacă după liceu aș veni pur și simplu acasă și aș sta doar pe rețelele de socializare. Îmi iubesc nespus mama și prietenii, dar colegii de teatru au devenit o a doua familie pentru mine, iar "acasă" a ajuns să fie oriunde sunt alături de ei. Fie că suntem la repetiții până târziu în noapte sau la 12 ore de mers cu autocarul departe de casă, știu sigur că sunt exact unde trebuie.
D.S: De ce crezi că "locul" teatrului și al culturii trebuie menținut ferm în societatea noastră? Cum ai convinge o persoană care nu a mai fost niciodată la teatru să vină să vă vadă spectacolul?
A.P.: Locul teatrului și al culturii trebuie menținut ferm în societatea noastră, iar pentru acest argument aș putea merge până în pânzele albe. Unii adulți nu înțeleg de ce este atât de important teatrul, dar scapă din vedere un aspect esențial: cultura poate schimba vieți, și a făcut-o de-a lungul întregii istorii. Desigur, toate profesiile sunt importante, însă teatrul oferă educație, transmisă într-un alt fel decât la școală. Teatrul subliniază trăsăturile și condiția umană. Oferă speranță într-o lume care pare, de cele mai multe ori, nedreaptă. Ne ajută să ne deconectăm de social media și de agitația urbană pentru măcar două ore și ne demonstrează că sănătatea sufletului este la fel de importantă ca cea a trupului.
Un exemplu extrem de relevant din istorie, în care teatrul a salvat și a schimbat vieți, este chiar din perioada Celui de-al Doilea Război Mondial. Se spune că în lagărele de concentrare, actorii, muzicienii și dansatorii erau lăsați să trăiască mai mult sau primeau de la cei din jurul lor o bucată de pâine în plus doar pentru a face spectacole și a ridica moralul victimelor. Chiar și atunci, în una dintre cele mai groaznice perioade ale istoriei, cultura i-a ajutat pe oameni să găsească un strop de speranță. Teatrul și cultura trebuie susținute și păstrate cu fermitate, atât de către oameni, cât și de cei care dețin puterea de decizie.
Dacă ar trebui să conving o persoană care nu a mai fost niciodată la teatru să vină la spectacolul nostru, i-aș spune că Leonardo! 500 de ani e prea mult! este o portretizare profundă a artei și a actorilor de-a lungul istoriei. O poveste în care apar concepte esențiale ale condiției umane, precum singurătatea, dorința de integrare socială, propaganda, războiul, adicția și nașterea. I-aș menționa că este un spectacol despre oameni, despre artă și despre provocările supraviețuirii acesteia în timp. I-aș spune că în teatru se poate regăsi pe sine și că este foarte posibil să realizeze multe lucruri nebănuite despre cine este cu adevărat.