Un tărîm atît de ascuns de parcă n-ar fi - Obaba

Montxo Armendariz este un regizor basc (în vîrstă de 56 de ani) şi un favorit al Festivalului de la San Sebastian, unde a fost premiat în 1986, 1992 şi 1984. Obaba, tărîmul ascuns este ecranizarea romanului unui alt basc, Bernardo Atxaga, roman ce izola identitatea bască de restul lumii, demonstrînd că cei care nu sunt basci nu pot înţelege ce înseamnă să fii basc.

Nimeni nu e perfect, nici acest film care e la distanţă de ani-lumină de ideea de film perfect, blocîndu-se în lucruri simple cum ar fi coerenţa şi logica. Probabil că i se trage de la roman, pe care nu l-am citit, dar pe care îl bănuiesc că dezvolta o structură complexă, cu mai multe poveşti intricate, dar din al cărui dans putea să se formeze la final un arpegiu unic. E posibil ca romanul să fie interesant, dar filmul din păcate nu prea e- spun din păcate pentru că dorinţa de a vedea film european pe marile ecrane e ca pofta de friptură după mai mulţi hamburgeri.

Dar ce "zugrăveşte" regizorul? Ţara Bascilor ar vrea să fie în film un fel de Ţară a Moţilor, izolată şi specială, dar mai mult pe coordonate temporale decît geografice. Izolată şi etanşă pentru că personajele rămîn legate prin legături ciudate de-a lungul vieţii, chiar dacă nu rămîn împreună în acelaşi loc geografic. O studentă (n-am înţeles dacă la cinematografie sau la sociologie) călătoreşte spre satul basc Obaba, însoţită de un mini DV şi de dorinţa de a-i filma pe locuitori. Va descoperi poveşti ciudate, legate mai ales de legenda şopîrlelor care îţi pot intra prin ureche în cap şi-ţi pot ronţăi creierul pînă înnebuneşti. Legenda e somatizată de film la modul realist şi încurajată de desfăşurarea evenimentelor, dar sabotată discret la final, printr-o risipire lentă, dar lipsită de consistenţă a aburilor metafizici în favoarea celor mai tereştri, hrăniţi de apartenenţa la un anume loc.

Filmul e constituit din mai multe poveşti şi amestecă realitatea cu trecutul, fără a-şi pune probleme despre păstrarea unghiului subiectiv cu care pornise iniţial. De fapt, confuzia e cea care leagă poveştile şi numeroasele personaje care din principale la un moment dat cad în ceaţă şi pe care ajungi să le şi uiţi pînă apar din nou. Materialul literar e inadecvat structurat, lucru care te face de multe ori să te întrebi despre ce vorbeşte de fapt filmul. Misterul şi aura de istorie fantastică există doar la nivel intelectual, căci la un moment dat tot te prinzi despre ce e vorba, nu şi la cel emoţional. Atmosfera pe care ţi-ai fi dorit-o nu se poate forma de la sine, în afara unei structuri care să o susţină. Delăsarea narativă şi impresia de dezlînare te-ar putea face să te gîndeşti şi că ai de-a face cu un film de debut, chiar dacă mîna regizorală e corectă şi actorii se comportă în linii mari ok.


Obaba, tărîmul ascuns / Obabakoak, 2005,
regia şi scenariul Montxo Armendariz
cu: Pilar López De Ayala, Juan Diego Botto, Bárbara Lennie.