Jurnal de TIFF, a la Cluj (6)

Deci am trecut de jumătatea festivalului.

Profit de ocazie pentru a spune că aseară, din pricina unei petreceri la un restaurant din spatele Hotelului Onix, ale cărei zgomote treceau prin termopan ca prin tifon, am adormit tîrziu şi cu nervi, trezindu-mă devreme şi cu nervi, pentru că mă abţin de la petreceri ca să apuc să dorm, şi uite ce se întîmplă.

Ce filme am văzut ieri? Să mă gîndesc un pic (am observat că am dificultăţi în a spune cu exactitate în ce zi suntem). Am consultat foile. Am văzut Oraşul Zeilor de Fernando Meirelles şi Katia Lund, filmul care a deschis festivalul şi de la care am lipsit atunci, fiind în tren. Cum filmul va intra şi la cinematograf, profit de ocazie să îl recomand cu toată căldura. N-ai spune că e un lung-metraj de debut, şi totuşi e. Seamănă şi cu Tarantino şi cu Scorsese, dar are un aer mult mai proaspăt, mai veridic, are dramatism. În Cidade de Deus, cartier construit lîngă Rio de Janeiro în anii '60, a cărui viaţă autorul o urmăreşte pînă în anii '80, lupta bandelor rivale evoluează şi ea, de la prădăciuni fără ca nimeni să fie omorît pînă la o confruntare continuă, în care poliţia nu intervine şi care scade speranţa de viaţă a locuitorilor.

Eroul filmului, Rachetă, parcurge întreaga această perioadă, e martorul ei tăcut şi inocent, şi reuşeşte să se salveze urmîndu-şi visul, acela de a fi fotograf, lovitura de presă şi lansarea lui fiind momentul în care imortalizează confruntarea finală dintre cele două bande şi uciderea unuia din lideri.

Ca şi fotograful care prinde realitatea fără să o interpreteze, care îşi menţine ochiul rece, Meirelles şi Lund fac un film în care implicarea emoţională e minimă. E un tablou al unei epoci. Copiii luptă şi sunt ucişi, cruzimea nu ţine cont de vîrstă nici dacă un copil e ucis, nici dacă un copil ucide.

Am stat să lăcrimez ieri la Surorile de la Azilul Magdalene / Magdalene Sisters de Peter Mullan, regizor care iniţial a fost actor (Cel mai bun actor la Cannes pentru rolul din My Name Is Joe de Ken Loach), care (am aflat acum) a avut o copilărie dramatică - sărăcie lucie, tentativă de omor asupra tatălui la vîrsta de l4 ani, prima depresie la 20.

În filmul pe care l-am văzut aici (care a primit Leul de aur la Veneţia, anul trecut), Mullan s-a distribuit într-un rol mic, tatăl autoritar, violent şi obtuz al unei fete care încercase să fugă din azil. Filmul (atacat la apariţie de Biserica Catolică) denunţă ca şi filmul brazilian de mai sus, o realitate tolerată la nivel oficial de multă vreme. Şi anume faptul că pînă în l996, în Irlanda au existat azile în care erau închise ca la închisoare şi puse la muncă fete care din diverse pricini erau considerate păcătoase - născuseră copii din flori, erau sărace, erau orfane, erau frumoase. Ca într-un lagăr, fetele erau puse la treabă în folosul maicilor care făceau avere pe spinările lor înroşite de bătaie.

Mullan urmăreşte destinele a patru fete şi chiar dacă e neclar pe alocuri, face un film care în alte părţi îţi umple ochii de lacrimi. Cu atît mai mult cu cît, ca şi în Oraşul Zeilor, întîmplările sunt reale.

La 24 Hours Party People de Michael Winterbottom am stat doar o bucată, ca să alerg la alt cinematograf să văd filmul mut Din groazele lumii. Jucîndu-se cu iluzia documentarului, britanicul reuşeşte un tablou colorat al Manchesterului anilor '70-'80, strecurînd în ţesătura intrigii scurte intermezzo-uri suprarealiste, de un umor nebun. Aşa e momentul unic în istorie cînd doi băieţi dau mîncare otrăvită şi omoară 300 de porumbei, evenimentul fiind filmat şi din punctul de vedere al porumbelului, camera parcă i-ar fi fixată în spate, şi îi vedem capul, intenţionat artificial, un cap ţeapăn de plastic.

Din groazele lumii de Jeno Janovics, filmat la Cluj-Napoca în 1920, a beneficiat de o muzică modernă, care paradoxal s-a pupat bine cu imaginile şi le-a scos în evidenţă parfumul. Subiectul era unul foarte angajat: luptă împotriva extinderii sifilisului. Janovics nu îşi cruţă spectatorii şi le punea în faţă, ca leac de frică, imagini cu bolnavi reali.

Cum încep azi Zilele filmului românesc (ceea ce vă dorim şi dumneavoastră) îmi termin aici relatarea, ca să am timp să ajung la cinema. Dau legătura în studio. Răzvan?