Suplimentul de cultură / august 2006
Un regizor de care aparatele de fotografiat se lipesc ca nişte ventuze. Vasiliev, îmbrăcat în negru complet, cu barbă albă de sfînt rus, e fotografiat ca un star de la Hollywood. Pe Vasiliev, teatrul îl arde. Se vede asta în felul în care vorbeşte şi priveşte. În felul în care face un spectacol. Incandescent, integral, intentat prudenţei estetice.

Născut în 1942, Anatoli Vasiliev studiază întîi chimia, după care, în 1968, intră la Conservatorul de Artă Dramatică Lunacearski din Moscova. Pe 24 februarie 1987, teatrul "Şcoala de Artă Dramatică", condus de regizor, se deschide cu Şase personaje în căutarea unui autor. Urmează Astă seară se improvizează, Amfitrion, Medeea-Material etc.

Nu întîmplător, la Vasiliev, şcoala şi teatrul sînt doi termeni înmănunchiaţi. Interşanjabilitatea lor vine din studiile teatrale propuse în spectacolele sale. Din opera care poartă un nume: regie cărturar-vitală. De la blatul lingvistic pînă la cel interpretativ, Vasiliev disecă tot ce compune dramaturgia ambientală a unui spectacol. Nu uită, în acelaşi timp, că teatrul nu înseamnă eseu filosofic sau lecţie ţinută de la catedra elitismelor golite de acţiunea directă. Teatrul este pentru Vasiliev act fizic transparent şi sens metabrut.

Mozart şi Salieri. Recviem, prezentat la Avignon alături de Iliada. Cîntul XXIII, este spectacolul morţii şi al învierii. Al otrăvirii şi al resurecţiei. Prima parte conţine scenariul dramatico-poetic în 231 de versuri, scris de Puşkin, iar a doua este o structură muzicală, Recviemul lui Vladimir Martinov. Două accelerări simultane pe tensiune care, treptat, se amortizează. Rostit furibund de Salieri, textul e ca o rindea care scrîşneşte şi-ţi scrijeleşte timpanele. Actorul rus, Grigori Gladi, se revoltă împotriva fiecărei silabe, împotriva fiecărui sunet pe care aproape îl scuipă. Cu violenţă şi scîrbă. Preocuparea lui Vasiliev pentru cuvîntul senzorial, fizic şi poetic, pentru rostirea pe niveluri a textului este şi aici evidentă: "Lucrul la o piesă are pentru mine valoarea unei călătorii prin stadiile multiple ale intonaţiei... Oamenii sînt mult prea preocupaţi de narativitate. Fraza teatrală este o frază muzicală. Nu mă interesează enunţul narativ, nu mă interesează să spun pe scenă o poveste. Sînt omul dramei...", afirmă Vasiliev, căutătorul unui limbaj dramatic care nu se opreşte nici o clipă la spunere, la exemplificare.

Una dintre frazele care-l obsedează pe Salieri după ce îl otrăveşte pe Mozart sună ca o incantaţie a uciderii: "Geniul şi crima sînt ireconciliabile", spune la un moment dat Mozart. La sfîrşitul spectacolului, Salieri reia propoziţia ca pe o împăcare a pseudocontradicţiilor. Ca pe o detenţie a genialităţii pe care doar crima o poate legitima. Geniul şi crima devin compatibile. "Oare sînt geniu?", se întreabă cinic Salieri. Muzica îl condamnă la tăcere. Alb ca varul, în albeaţa din jur, Salieri ştie. Mozart e geniu. Fie şi mort.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus