Cu două sau trei zile înainte de a lua, oficial, sfîrşit, Festivalul de la Avignon şi-a invitat oaspeţii – şi, fireşte, pe oricine altcineva interesat – la un fel de bilanţ al ediţiei 2006 (a şaizecea). În curtea unei mănăstiri (Cloître Saint-Denis, dacă nu mă înşel), unde funcţionau şi birourile festivalului, au fost aşezate pe două coloane, sub uriaşii platani în care scîrţîiau neîntrerupt cicadele, rînduri de bănci (simple, fără spătar), a fost înălţată, cu spatele la havuzul în care susura ademenitor apa, o estradă cu mese pentru "prezidiul" adunării (cum se zice pe la noi) şi au fost instalate microfoane pentru vorbitorii anunţaţi. Cei ce doreau să intervină, din asistenţă, aveau la dispoziţie un microfon fără fir, plimbat de colo-colo de doi tineri voluntari. La mesele de pe estradă au luat loc cei doi directori ai festivalului, Vincent Baudriller şi Hortense Archambault, "artistul asociat" (invitatul de onoare) al ediţiei, adică dansatorul şi coregraful Josef Nadj, precum şi, mai tîrziu, criticul şi profesorul Georges Banu, invitat să facă un aperçu al celor întîmplate în acea fierbinte lună iulie în Oraşul Papilor.
Nu am asistat la eveniment chiar de la început; cînd am ajuns acolo, vorbea Vincent Baudriller, ascultat de un număr apreciabil de oameni: cei ce nu încăpuseră pe bănci şedeau pe balustrada joasă a arcadelor ce înconjurau curtea ori se sprijineau de ghizdurile înalte ale fîntînii din colţul ei. Păreau, în majoritate, turişti curioşi (căldura fiind ucigătoare, chiar la 11 dimineaţa, toată lumea era îmbrăcată "informal", în haine deschise, tricouri, şorturi) şi erau, în genere, tăcuţi şi atenţi. La o margine a careului astfel format, o doamnă între 40 şi 50 de ani (poate mai mult), cu pene galbene şi verzi în părul portocaliu, cu un fel de mască pictată pe partea superioară a feţei şi purtînd, peste un "body" negru, o fustă multicoloră de voal, jongla din cînd în cînd cu trei mingiuţe roşii, ca să-şi "facă mîna" pentru mai tîrziu, probabil, sau ca să arate tuturor că ea e la Avignon cu treabă, nu aşa... În ciuda microfoanelor, nu se auzea prea bine; contribuiau la asta şi cicadele (iarna era departe!), şi cîte-o pală de mistral, fierbinte însă ca un simun. Oricum, directorii citau destule cifre (festivalul fusese o izbîndă organizatorică) şi emiteau obişnuitele previziuni şi promisiuni. Nu era chiar plictisitor, dar nici tocmai palpitant nu era. La un moment dat, a luat cuvîntul Josef Nadj.
Nu apucasem să văd, din păcate, nici unul din cele patru sau cinci spectacole cu care îşi demonstrase acolo talentul, fantezia, inspiraţia, bravura, dar, cum se zice, numele lui era pe buzele tuturor: toată lumea vorbea despre el, îl evoca, îl pomenea, îl arăta cu degetul, îl lăuda. Fusese steaua festivalului. După o inteligentă – şi, pe alocuri, mişcătoare – elegie pe tema deculturalizării vieţii sociale de azi (acum cîţiva ani, spunea Nadj, pe strada principală din Avignon întîlneai o mulţime de librării, un cinematograf, un magazin cu muzică, acum vezi doar vitrine pline de pantofi şi de cosmetice), pe care accentul lui central-european o făcea şi mai emoţionantă, celebrul artist a trecut, printr-o asociaţie de idei care mi-a scăpat, la o operaţiune bizară: a scos din buzunar o tăietură de ziar şi a început să citească un articol în care era vorba (şi) despre el. Articolul, dedicat festivalului, apăruse – a menţionat Nadj – în Le Figaro era semnat de o anume Véronique nu-mai-ştiu-cum şi vorbea, între altele, despre "proaspătul interes pentru muzica de jazz" al "artistului asociat". Or, a comentat interesatul, eu mă ocup de jazz de la vîrsta de 16 ani; doamna aceasta – pe care n-o cunosc, cu care n-am nimic – ar face mai bine să se lase de scris şi să se apuce de orice altceva; nu ştie ce vorbeşte; dezinformează oamenii.
Dintr-o dată, moleşeala care pusese stăpînire pe asistenţa împuţinată, între timp, şi cam somnolentă (trecuse de 1 şi jumătate) a dispărut ca prin farmec. Spiritele s-au aprins. Au răsunat aplauze şi hohote de rîs. O domnişoară tunsă băieţeşte a intervenit din public, acuzîndu-i dur pe critici că sînt aroganţi şi nu-i înţeleg pe artişti. O doamnă cu ochelari şi buze subţiri a tăiat scurt rumoarea precizîndu-i sec lui Nadj că ziarul incriminat era nu Le Figaro, ci Le Monde. Un domn pletos, cu barbă albă, a tunat că n-are importanţă unde, chestiunea e că articolul spune prostii. Un alt domn, cu mustăcioară tăiată îngrijit, a desfăşurat, într-o franţuzească uluitoare ca retorică şi sonoritate, o pledoarie aprigă în favoarea criticii (punctată de bu-bu-ielile unor spectatori indignaţi) şi a încheiat cu vorbele "Vă desfid, domnule Nadj!". Domnul Nadj a gungurit în microfon că el nu respinge critica în ansamblu, ci vrea doar să... "Să nu transformăm discuţia în controversă pe o temă care se reia în fiecare an" – a încercat să calmeze vacarmul din curtea mănăstirii unul dintre directori. "Huo!" – a strigat (pe franţuzeşte) un tip rotofei pe care-l văzusem cu trei seri înainte pe scenă, în Barbarii.
În toată această vreme, doamna cu penele tot încerca să pună şi ea mîna pe microfon, dar tinerii voluntari se făceau, manifest, că n-o observă. În nebunia de-aici, numai asta ne mai lipseşte – păreau să le transmită, pe muteşte, privirile expresive ale directorilor, care dirijau discret, de la distanţă, circulaţia obiectului.
Pînă la urmă, nu a mai putut fi totuşi ignorată. (În patria libertăţii, egalităţii şi fraternităţii!) "Eu cred că e mai bine să vorbim despre artă şi despre puterea ei de a aduce pacea în lume" – a spus, cu o voce neaşteptat de firavă, femeia. Şi a tăcut.