Jurnal de TIFF, a la Cluj (7)

Bine v-am găsit doamnelor, domnişoarelor şi domnilor.

Iată-ne la o nouă ediţie a Jurnalului TIFF, un jurnal care trece în revistă un festival de elită. Să începem, aşadar.

Stuff that Bear e un scurt-metraj pe care Bruno Coppola l-a filmat la Bucureşti. Scenariul a fost scris de Laureen Vonnegut, care e fiica lui Kurt Vonnegut (Bruno Coppola fiind nepot al lui Francis Ford Coppola şi văr al lui Nicholas Cage). Operator - Oleg Mutu, fiu al părinţilor săi. Ursul împăiat a venit de la Cannes unde a fost prezentat în Kodak Show Case. Acest eveniment i-a făcut probabil pe organizatorii TIFF-ului să îl invite, pentru că altfel, pe durata a 18 minute, filmul spune o poveste neconvingătoare despre un urs care împăiat ar acoperi financiar existenţa a doi tineri români şi despre o dansatoare la un bar care crede că nu are sex-appeal, deşi are. Actorii Carmen Ungureanu, Dragoş Huluba şi Silviu Biriş vorbesc în engleză, lucru care te derutează tot timpul. Iar exterioarele cu Bucureştiul, Casa Poporului etc, te aruncă şi mai adînc în ceaţă. Dar s-a preferat limba engleză pentru ca filmul să fie accesibil oriunde în lume.

După proiecţia cu Stuff that Bear a urmat un superb lungmetraj unguresc, Hac (ceea ce semnifică un sughiţ), film de debut, dar care, pentru că a luat multe premii, a fost inclus în Supernova. Imaginaţi-vă un fel de Microcosmos (vă mai amintiţi filmul franţuzesc?), în care lumea necuvîntătoarelor e prelungirea firească a celei a oamenilor. De altfel şi oamenii sunt necuvîntători aici, filmul e mut, complet mut aproape. Şi trecînd de la şerpi şi cîrtiţe care sapă canale şi sunt omorîte cu lopata, la pisici care mor otrăvite şi la oameni care mor otrăviţi într-un sătuc aparent paşnic, tînărul regizor Palfi Gyorgy dă un tablou cuprinzător al existenţei care nu e idilică deloc, şi care implică cruzime şi luptă pentru supravieţuire.

Tot ieri am văzut şi primul film românesc nou, Tancul de Andrei Enache, pe scenariul lui Horia Pătraşcu (autorul Reconstituirii). Un film de debut , care durează cam o oră şi care nu reuşeşte să transmită vreo emoţie. Ideea tancului cu care se trezeşte un tînăr în curtea casei şi pe care ceilalţi refuză să îl vadă n-ar fi fost rea, dar e defectuos dezvoltată, iar actorii nu prea sunt nici ei convingători.

Tandreţea unei naţiuni/Zur Lage este un documentar de lungmetraj realizat de patru austrieci, printre care Ulrich Seidl. E un tablou al Austriei lui Haider, compus din şase părţi. Riguros construit, filmul surprinde mai multe destine . Emigranţi, simpatizanţi ai lui Haider, o femeie care are un copil cu un african, una care e sîrbo-croată, un cuplu de naţionalişti beton. Realizatorii aleg şi de-aici, şi de-acolo, şi fanatici sau aproape, şi oameni de bun simt.

Aseară am făcut o scurtă incursiune la petrecere. Lume bună, autohtonă. Selecţionerii au început să vină. Azi e bătaia peştelui, marea confruntare pe care o suspectam că o să devină un Celebrity Death Match despre starea filmului naţiunii noastre. Însă, helas, nu a venit toată lumea. Sergiu Nicolaescu se spune că e ba la Bucureşti, ba în Afganistan. Iar eu voi avea azi de făcut nişte interviuri pentru România liberă (na, reclamă!).

Vreau să mai spun ca ieri am stat la bere cu un băiat care a terminat operatoria la Bucureşti şi care s-a stabilit în Statele Unite de 4 ani. Îl cheamă Adrian Popescu şi e din Sibiu (ceea ce vă dorim şi D-vstră). Discutînd, ca să vezi, despre filme, mi-a spus că a terminat imaginea la un film despre un cunoscut actor de comedie, care a jucat de ex. în Dogma alături de Ben Affleck şi care a devenit dependent de droguri. Cînd cuiva i-a venit ideea să facă un documentar despre el şi a fost găsit într-o stare nu tocmai fericită, acesta a avut un zvîcnet şi s-a hotărît să renunţe la droguri. La început vorbea cu noi şi îşi încerca cu acul venele bune, spunea Adi. Dar pe urmă, omul s-a dus la dezintoxicare. Apoi eu am spus ce am citit în Observator Cultural de autorii Oraşului Zeilor care, după ce au terminat filmările s-au ataşat atît de mult de copii folosiţi în film încît au devenit un fel de tutori pentru ei şi au continuat să îi vadă şi să îi ajute. Uite, am zis, sunt filme care chiar schimbă ceva.