Acum cîţiva ani m-am împrietenit cu o gaşcă de fete simpatice, supranumite Velele (Simona, Oana, Dana, Marina, Mihaela şi Miki), care visau ca nişte adolescente: voiau să-şi salveze visul copilăriei lor, adică Vama Veche. Voiau să o salveze de construcţiile aberante, de terasele cu scaune de plastic, de termopane, de muzici care au invadat radiourile, televiziunea şi boxele maşinilor şi cluburilor de pe litoral. Şi au pornit o mişcare ("Salvaţi Vama Veche") care, culmea!, a început să dea rezultate şi care organizează de patru ani ceea ce se cheamă Stufstock.
La prima ediţie am crezut că e o glumă, la a doua m-am gîndit că le va trece, iar acum, la a patra ediţie, pot spune cu siguranţă că a devenit cel mai semnificativ festival de rock (cu toate că aici auzi multe alte genuri) din ţară. La a patra ediţie putem confirma că Stufstock este un eveniment profesionist, după toate regulile unei astfel de manifestări. Nu ştiu cît se poate salva din Vama Veche, ce se poate salva, însă e clar că Vama Veche nu mai este locul de altădată, ci devine treptat locul unde se ţine Stufstock şi unde vin oameni care ascultă acest gen de muzică.
Papa şi muzică la Şoni
Scena Mică era într-adevăr prea mică pentru numele invitate, însă atmosfera a fost foarte bună. În prima seară au cîntat Fără Zahăr, care între timp şi-au tras trupă (un baterist şi încă un chitarist). Au cîntat aceleaşi piese, cu acelaşi aer ironic, iar după cîteva te obişnuieşti cu noul sunet al băieţilor din Dorohoi.
Au urmat Ţapinarii şi Doru Stănculescu, pe care nu i-am prins, că trebuia să fug spre scena mare, unde aveam de bifat trupe pe care nu le auzisem live sau pe care voiam să le revăd. Am revenit însă la Mahala Rai Banda, pe care îi cunoşteam bine, i-am auzit cîntînd la diverse evenimente speciale, dar nu-i văzusem niciodată în formulă completă şi pe scenă. După ce-i vezi într-un concert, îţi dai seama de ce Johnny Depp îi tîrîie în SUA şi de ce Yamamoto vrea să-i îmbrace. A fost mai mult decît un concert, a fost un adevărat chef, la un moment dat renunţîndu-se pînă şi la sonorizare.
În a doua seară au fost prezenţi Budapesta Kampec Dolores (din Budapesta), după care au urmat veteranii Nicu Alifantis şi Alexandru Andrieş. Multă lume, multe emoţii, multe bis-uri şi impresia că la un moment dat s-a ajuns la un un exces de nostalgie, cum de altfel s-a simţit şi la concertul lui Phoenix.
Scena mare
Pe scena mare s-au perindat peste 30 de trupe. Scena mare era, de fapt, compusă din două scene pe care se cînta consecutiv, prin trecere de la una la alta. În timp ce o trupă cînta, alta se pregătea şi putea să înceapă imediat după ce colegii lor terminau recitalul. Astfel s-a putut trece peste timpii morţi de sound check.
Aici au fost prezente de la trupe mai puţin cunoscute, ca Tunderground, Dance Trauma, Havoc, Protest Urban, Icory, Defect, Buricul Pămîntului, Magica, Nociv, pînă la trupe cunoscute, ca Implant pentru refuz, Travka, Blazzaj, E.M.I.L, Altar, Timpuri Noi, Kumm, Urma, Luna Amară, OSC, precum şi veteranii şi tăticii rockului românesc, Phoenix.
Phoenix a fost prezentă în "formula de aur", cu Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Josef Kappl, Mani Neumann, Ovidiu Lipan Ţăndărică, Cristi Gram şi Ionuţ Contras. Momentul Phoenix a adunat cea mai multă lume, atît prestaţia lor, cît şi cea a publicului fiind una bună. Dar, mie personal, mi s-au părut dintr-o altă lume, o lume a amintirilor, o lume dispărută şi, în acelaşi timp, necesară.
Cred că în materie de rock o revelaţie au fost trupele din Moldova, Alternosfera şi Gîndul Mîţei. Ambele sînt cunoscute de ceva timp, însă cîntă destul de rar în România ca să poată avea un impact mai mare.
Alternosfera, o trupă la al doilea album, a avut o ţinută de scenă excelentă, melodiile fiind susţinute de proiecţii video. Gîndul Mîţei, foarte cunoscuţi în Rusia, intrînd de cîteva ori în topurile muzicale ruseşti, sînt deja veterani.
Tocmai veneau din Rusia de la un festival unde au cîntat în faţa a 200.000 de oameni. Au cîntat după Phoenix, deci aveau de menţinut ştacheta ridicată pentru a ţine mulţimea pe loc. Au făcut-o cu brio. A devenit între timp o trupă matură, păcat că atît de puţin cunoscută aici.
Un moment important a fost şi în ultima seară, în care au fost prezenţi Ză Duf, Cri Gri, Bega Blues Band, Vali Răcilă, Iordache şi Soul Funkotopia, compusă din Lucian Ban - pianist, compozitor şi aranjor, muzician important al noului val de compozitori şi interpreţi de jazz din SUA, precum şi Alex Harding (sax bariton), unul dintre cei mai buni saxofonişti americani.
Despre neajunsuri nu sînt în măsură să vorbesc. Mai puţină lume, dar nu ştiu dacă din cauză că s-a introdus biletul de intrare sau pentru că festivalul a fost împins mai spre toamnă.
Poate din cauza vremii, care în prima zi nu a ţinut cu organizatorii, dar vă asigur că Sulfina Barbu, ministrul Mediului, aflată la faţa locului, a garantat că nu e ea de vină.
M-au impresionat în mod plăcut bodyguarzii şi jandarmii responsabili cu paza şi siguranţa: incredibil de civilizaţi şi amabili.