Mick Jones face karaoke (prost!) pe Should I Stay or Should I Go - n-are legătură cu nimic, dar e singurul moment viu din acest film muribund...
Sîntem într-un viitor extrem de apropiat, dacă ne gîndim la tonul greoi, chit că poetic, şi morala previzibilă, chit că tristă, un viitor unde n-ai voie să te plimbi fără acte speciale şi n-ai voie să faci amor decît cu semeni compatibili genetic, Antonioni, pardon, alienarea domneşte iar limba universală este un soi de corcitură anglo / hispano / chineză. Philip K. Dick? Nu, Frank Cotrell Boyce, scenaristul preferat al britanicului Winterbottom, cineast extrem de prolific şi inegal - pentru fiecare Butterfly Kiss sau 24 Hour Party People a existat un Jude, pentru fiecare Wonderland sau Tristram Shandy cîte un 9 Songs. Sau un Code 46, ca să revenim la subiect, un film splendid vizual, dar bleg narativ, împuşcat în picior de pre(ten)ţiozităţi cu ştaif şi împuşcat în spate de lipsa enervantă de chimie între doi actori altfel onorabili (Tim Robbins şi Samantha Morton), care se chinuie atît de tare să te facă să-ţi pese de povestea lor de dragoste interzis/imposibilă încît ajungi să-ţi doreşti să-i împuşte cineva.
Senzaţia de bazaconie insipidă e accentuată şi de apariţia auditivă "pour la bonne bouche" a omniprezenţilor Coldplay - din fericire durează puţin. Ca şi filmul.