Filmul din 2003 al celui mai cameleonic regizor englez în viaţă (Stephen Frears notwithstanding) ajunge, prin cine ştie ce capriciu, abia acum pe ecranele noastre, după un preview la festivalul de film britanic din 2005. Timp în care Winterbottom a făcut alte 3 - 9 Songs, A Cock and Bull Story şi The Road to Guantánamo, toate, ca de obicei, foarte diferite. Scris de obişnuitul colaborator Frank Cottrell Boyce, cu care MW a lucrat de la debutul cinematografic cu Forget About Me, la 7 filme (inclusiv Butterfly Kiss, Welcome to Sarajevo şi 24 Hour Party People), acest Code 46 e un soi de love story distopic, plasat într-o lume phil-dick/huxley-ană, toată sticlă, metal şi paranoia, unde totul e controlat de guvern, de la dreptul de a călători pînă la cel de a trăi cu cineva (pe baza compatibilităţii genetice) sau memorie. Într-o ramă de thriller, respectată pînă la nivelul cadrajelor şi ritmului în general alert, accentul cade însă pe parabola iubirii născute împotriva tuturor opreliştilor.
Temă etern banală a cinematografului, pe care povestea de faţă nu face cine ştie ce s-o îmbunătăţească sau reînnoiască, mulţumindu-se în genere să calce pe urmele unor clasici ca Blade Runner sau Alphaville şi evocînd chiar aberaţii ca Zardoz. Există însă poezia morbidă a imaginii (preponderent nocturn/aseptice), pe alocuri atît de languroasă încît te duce cu gîndul la In the Mood for Love. Şi un soundtrack eclectic (specialitatea casei) ce amestecă tehno ambiental, Mick Jones, Fatboy Slim, Nusrat Fateh Ali Khan şi Coldplay. Dar, mai ales, alchimia, greu de anticipat, a cuplului atipic Samantha Morton-Tim Robbins. De la care vine mare parte din farmecul acestei poveşti nu atît de uşor de prins şi categorisit cum te-ai aştepta.