Cinema Studio
Vineri, 27 octombrie
20.00 Children of Men (109') (Gala de deschidere)
Sâmbătă, 28 octombrie
18.30 Kinky Boots (107')
20.30 On a Clear Day (98')
Duminică, 29 octombrie
18.30 Tsotsi (94')
20.30 Stoned (103')
Luni, 30 octombrie
18.30 Unknown White Male (89')
20.30 Tideland (121')
Marţi, 31 octombrie
18.30 The Descent (96')
20.30 Breakfast on Pluto (135')
Miercuri, 1 noiembrie 2006
18.30 Red Road (113')
20.30 The Road to Guantanamo (93')
Joi, 2 noiembrie 2006
19.00 The Queen (97') (Gala de închidere şi dezbateri)
Cinema Union
Vineri, 3 noiembrie 2006
15.00 Program de filme de animaţie 1 (100')
17.00 Program de filme de animaţie 2 (60')
19.00 Gypo (98')
21.00 Program de filme artistice de scurt metraj (73')
Sâmbătă, 4 noiembrie 2006
15.00 Program de filme artistice de scurt metraj (73')
17.00 Sisters in Law (104')
19.00 Program de filme documentare de scurt metraj (86')
21.00 The Descent (96')
Duminică, 5 noiembrie 2006
15.00 Program de filme documentare de scurt metraj (86')
17.00 Sisters in Law (104')
19.00 Program de filme de animaţie 1 (100')
21.00 Program de filme de animaţie 2 (60')
Timişoara (8-12 noiembrie 2006)
Cinema Timiş
Miercuri, 8 noiembrie 2006
19.00 The Queen (97') (Gala de deschidere)
Cinema Studio-Eurimage
Joi, 9 noiembrie 2006
20.00 The Road to Guantanamo (93')
Vineri, 10 noiembrie 2006
20.00 Tsotsi (94')
Sâmbătă, 11 noiembrie 2006
20.00 Breakfast on Pluto (135')
Duminică, 12 noiembrie 2006
20.00 Unknown White Male (89')
Cafeneaua Papillon
Joi, 9 noiembrie 2006
18.00 Program de filme de animaţie (100')
Vineri, 10 noiembrie 2006
18.00 Program de filme documentare de scurt metraj (86')
Sâmbătă, 11 noiembrie 2006
18.00 Filme de animaţie premiate in Marea Britanie 2002-2003 (92')
Cluj (15-17 noiembrie 2006)
Cinema Arta
Miercuri, 15 noiembrie 2006
18.00 The Queen (97') (Gala de deschidere, producţii AniMotion şi cocktail)
Joi, 16 noiembrie 2006
19.30 Unknown White Male (89')
22.00 The Road to Guantanamo (93')
Vineri, 17 noiembrie 2006
19.30 Tsotsi (94')
22.00 Breakfast on Pluto (135')
Casa Tranzit
Joi, 16 noiembrie 2006
17.00 Program de filme documentare de scurt metraj (86')
Vineri, 17 noiembrie 2006
17.00 Program de filme de animaţie (100')
Iaşi (24-28 noiembrie 2006)
Cinema Republica
Vineri, 24 noiembrie 2006
19.00 The Queen (97') (Gala de deschidere)
Sâmbătă, 25 noiembrie 2006
17.00 Unknown White Male (89')
19.00 Tsotsi (94')
Duminică, 26 noiembrie 2006
13.00 Program de filme de animaţie (100')
17.00 The Road to Guantanamo (93')
19.00 Breakfast on Pluto (135')
TVR Iaşi - Sala Studio
Luni, 27 noiembrie 2006
18.00 Program de filme artistice de scurt metraj (73')
Casa de Cultura a Municipiului Iaşi
Marţi, 28 noiembrie 2006
18.00 Program de filme documentare de scurt metraj (86')
Bun venit la cea de-a XI-a ediţie a Festivalului Filmului Britanic!
Pentru noi e un prilej de bucurie faptul că anul acesta vă putem prezenta 14 dintre cele mai bune filme britanice recente - multe dintre ele câştigătoare ale unor importante premii la mari festivaluri internaţionale.
În curând, filmele noastre vor ajunge într-un cinematograf din apropierea dvs. - fie că e vorba despre Bucureşti, Timişoara, Cluj-Napoca sau Iaşi.
Ediţia din acest an a Festivalului Filmului Britanic are sprijinul Vodafone, căruia îi mulţumim şi pe această cale pentru colaborare.
Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre festival şi despre activitatea British Council în România, vă invităm să ne vizitaţi la www.britishcouncil.ro, iar dacă aveţi comentarii sau sugestii care să ne ajute să facem un festival mai bun, scrieţi-ne la www.britishcouncil.ro/feedback.
Sper să vă placă festivalul din acest an!
(Liliana Biglou)
Este, cred, pentru prima dată când o ediţie a Festivalului Filmului Britanic reuşeşte să strângă laolaltă producţii premiate în 2006 la Oscar şi în cele mai importante festivaluri internaţionale: Berlin, Cannes şi Veneţia. Oscarul e pentru cel mai bun film străin şi i-a revenit lui Tsotsi (coprodus cu Africa de Sud). La Berlin, The Road to Guantanamo a primit Ursul de Argint pentru regia lui Michael Winterbottom. La Cannes, debutul lui Andrea Arnold, Red Road, a obţinut Premiul Juriului. Iar la Veneţia, cinematografia britanică a mai strâns trei distincţii importante: un premiu pentru imaginea lui Children of Men şi două pentru The Queen, cel mai bun scenariu, şi Cupa Volpi pentru interpretare feminină (Helen Mirren).
A fost un an bun pentru cinematografia britanică, iar cea de-a 11-a ediţie a festivalului nostru face dreptate acestei evidenţe. Cele mai multe din titlurile prezentate sunt din recolta 2005-2006, iar aria lor de acoperire e la fel de vastă ca şi-n trecut: două comedii care se revendică - mai mult sau mai puţin - de la clasicul Full Monty (On a Clear Day şi Kinky Boots), un horror cu bătaie lungă (The Descent) şi două documentare, pe cât de diferite, pe atât de eficiente (Sisters in Law şi Unknown White Male), la care se adaugă - pentru colecţionarii de filmografii complete - ultimele isprăvi ale unor autori deja clasici, Terry Gilliam (Tideland) şi Neil Jordan (Breakfast on Pluto), iar pentru amatorii de sex, drugs and rock'n'roll - biografia-şoc a lui Brian "Rolling Stones" Jones (Stoned). Colecţia de lungmetraje e completată cu o bizarerie - primul film britanic făcut în regim Dogma '95 (Gypo), iar întreaga ofertă vine la pachet cu un bonus de patru calupuri de scurtmetraje: unul de ficţiune, unul de documentare şi două de animaţii. Chiar dacă buldogul cu care v-aţi obişnuit a luat o pauză de pe afişul festivalului, selecţia filmelor promite să fie una incisivă.
(Mihai Chirilov)
Despre filme
Breakfast on Pluto
Comedie dramatică
Marea Britanie, Irlanda, 2005
Durata: 129'
Regia: Neil Jordan. Scenariul: Neil Jordan, Patrick McCabe. Imaginea: Declan Quinn. Muzica: Anna Jordan.
Cu: Cillian Murphy, Liam Neeson, Ruth Negga, Stephen Rea, Brendan Gleeson, Gavin Friday, Laurence Kinlan, Ian Hart, Steven Waddington.
Povestea drumului prin viaţă a unui tânăr travestit irlandez care, în anii '70, îşi lasă în urmă familia adoptivă şi pleacă la Londra, nu doar în căutarea mamei adevărate, ci şi a unui loc numai al lui, într-o societate conservatoare.
Neil Jordan (In America, BFF 2003) revine în programul festivalului cu acest film ludic şi melancolic, structurat în mici capitole de scenaristul Pat McCabe, cu care a mai colaborat la The Butcher Boy. Breakfast on Pluto e, dacă vreţi, un remix al acestui film (cu care împărtăşeşte acelaşi format fragmentat, plus parcursul unui inadaptat într-o societate închistată de tradiţii) şi mai vechiul The Crying Game (care beneficia, revelaţie inclusă, de serviciile unui alt travestit). Titlul eliptic încapsulează ceva din flamboaianţa protagonistului şi semnifică punctul terminus al călătoriei de autocunoaştere la care se înhamă acest orfan, căruia i se refuză propria sexualitate de către familia adoptivă. Patrick îşi trage un nume de scenă - Kitten - şi un look în conformitate cu unica informaţie pe care o are în legătură cu maică-sa, despre care se spunea că ar semăna cu Mitzi Gaynor, starletă americană de musicaluri. Alăturându-se unei adunături de rockeri, trece pe la braţul solistului bisexual al trupei, dar nevoia de libertate îl duce la Londra, în încercarea disperată de a-şi găsi mama şi de a fi acceptat aşa cum e. Spiritul ludic e accentuat de prezenţa - pe post de cor grecesc - a două vrăbii (generate pe computer) care ciugulesc din cutiile de lapte lăsate pe la uşi, dar sufletul acestui film este Cillian Murphy (Batman Returns, 28 Days Later): cu buze de Angelina Jolie şi cu nişte ochi albaştri de-o inocenţă devastatoare, actorul pulsează emoţie veritabilă şi tragism, într-o poveste tandră şi provocatoare.
Children of Men
SF, dramă
Marea Britanie, SUA, 2006
Durata: 114'
Regia: Alfonso Cuaron. Scenariul: Alfonso Cuaron, Timothy J. Sexton. Imaginea: Emmanuel Lubezki. Muzica: John Tavener.
Cu: Clive Owen, Julianne Moore, Michael Caine, Chiwetel Ejiofor, Oana Pellea, Charlie Hunnam, Claire-Hope Ashitey, Pam Ferris, Danny Huston, Peter Mullan.
În această adaptare a unui roman sci-fi subevaluat scris de P.D. James, lumea e lovită de o epidemie de infertilitate care pune în pericol viitorul omenirii. Din perspectiva secolului în care trăim, nici că se putea o viziune mai clasic-distopică şi mai relevantă. Premiul pentru cea mai bună imagine la Festivalul de la Veneţia, 2006.
Respins în bloc de societatea sci-fi, romanul publicat în 1993 de o scriitoare renumită pentru lucrările ei poliţiste îşi trăgea seva din ştirile despre declinul natalităţii în Occident şi proiecta o viziune a viitorului nu tocmai veselă. Deşi a imprimat poveştii un ritm de thriller cu sufletul la gură, regizorul de origine mexicană Alfonso Cuaron a păstrat temele fierbinţi ale romanului (imigraţia, infertilitatea şi terorismul) şi le-a dus până la ultimele consecinţe.
Ne aflăm în Marea Britanie a anului 2027, după ce New York-ul a fost distrus de o bombă atomică, iar omenirea cuprinsă de haos îşi caută refugiul la porţile unei Anglii militarizate până-n gât şi devastată de războaie civile. Ultima odraslă s-a născut acum 18 ani, timp în care sterilitatea s-a răspândit ca o plagă, orice urmă de progres a fost stopată, iar apocalipsa a pus stăpânire pe Londra. Pe acest fundal sumbru, mişcarea de rezistenţă găseşte o tânără refugiată însărcinată în luna a opta, care ar putea salva lumea de la extincţie, iar tot greul misiunii pică pe umerii personajului interpretat, cu o doză magnetică de eroism disperat, de Clive Owen. Filmul capătă o consistenţă din ce în ce mai dramatică şi mai tensionată pe măsură ce acţiunea se mută într-un lagăr de detenţie pentru refugiaţi, care seamănă izbitor cu zonele de conflict contemporan din Bagdad şi Liban. Într-o lume în care până şi copiii au devenit pierderi colaterale de război, imaginea unui nou-născut purtat prin iadul de luptă e cu atât mai emoţionantă. Într-un rol important şi deloc episodic, Oana Pellea.
The Descent
Film de groază, dramă
Marea Britanie, 2005
Durata: 100'
Regia şi scenariul: Neil Marshall. Imaginea: Sam McCurdy. Muzica: David Julyan.
Cu: Shauna MacDonald, Natalie Jackson Mendoza, Alex Reid, Saskia Mulder, Nora-Jane Noone, MyAnna Buring, Stephen Lamb, Craig Conway, Leslie Simpson.
Şase fete plecate în tradiţionala aventură care le reuneşte o dată pe an descind într-o peşteră neexplorată, în care întunericul le joacă feste. Câte dintre ele vor mai găsi calea spre ieşire şi cu ce preţ?
Neil Marshall este responsabil pentru mini-bomba horror arătată acum doi ani la BFF, Dog Soldiers. Şi acest The Descent (al cărui titlu are o dublă semnificaţie) este împachetat în caroserie de fiori, dar dincolo de sânge şi violenţă mai există ceva. Ca orice horror care se respectă, are un prolog de vreo cinci minute - şi aici trebuie căutată cheia de lectură alternativă a acestui film. Dacă ai clipit, ai pierdut-o. Rămâi doar cu accidentul teribil de maşină în care tatăl şi fiica îşi pierd viaţa, iar mama intră în depresie. Restul de 95 de minute coboară acţiunea sub pământ, la un an de la tragedie, cu tot cu şase femei printre care şi mama "nerevenită", într-un soi de misiune de autoîmbărbătare. Senzaţia de claustrofobie pe care o ai văzându-le pe fete târându-se printr-o peşteră îngustă, întortocheată, dubioasă şi populată, pare-se, de nişte creaturi suspecte (similare orcilor din Stăpânul inelelor) e atât de veritabilă, încât simţi cum ţi se contractă pielea. De aici şi până la citate înroşite din Carrie sau Apocalipsul acum nu e decât un pas târâş - dar ceea ce frapează e felul în care regizorul traduce, în vocabularul filmului de groază, ideea că după o tragedie în care-ţi pierzi familia nu mai eşti om.
Gypo
Dramă
Marea Britanie, 2005
Durata: 98'
Regia şi scenariul: Jan Dunn. Imaginea: Jacob Kusk. Muzica: Christiane Bjorg Nielsen. Cu: Pauline McLynn, Paul McGann, Rula Lenska, Chloe Sirene, Tamzin Dunstone.
Primul film britanic regizat respectând regulile Dogmei '95 brevetate de gaşca lui von Trier se revendică tematic de la bătrânul Free Cinema, dar pune degetul fără menajamente pe rana încă fierbinte a emigraţiei în Marea Britanie.
Cu un asemenea titlu, nu încape nici o îndoială că Gypo e un film care abordează frontal rasismul. Mai exact, felul în care temerile suburbane şi ştirile senzaţionaliste de tabloid au perpetuat miturile şi prejudecăţile referitoare la refugiaţi. Plasată în sânul unei comunităţi de coastă luate cu asalt de străini în căutare de azil, acţiunea acestui solid debut regizoral e spartă în trei poveşti, care mai de care mai revelatorii (oarecum à la Rashomon), care pendulează între viaţa unui cuplu băştinaş disfuncţional (Helen şi Paul) şi tranziţia dificilă a unei familii de imigrante (mamă şi fiică) din Cehia, care-şi aşteaptă paşapoartele britanice. În vreme ce Helen (la rândul ei, refugiată irlandeză) le oferă prietenia şi suportul în cunoştinţă de cauză, Paul are motivele lui să se revolte împotriva acestei amiciţii. Deşi realizat cu un buget cvasi-inexistent şi aproape împovărat de aura datată a fenomenului Dogma '95, Gypo dă mână liberă actorilor în a improviza şi excelează prin studiile de personaje propuse. Revelaţia filmului e juna Chloe Sirene, a cărei interpretare ireal de nuanţată (în ciuda plotului de amor lesbian cu care o pricopseşte scenariul) se impune fără drept de apel, în ciuda virajului narativ poate prea convenţional din ultima parte.
Kinky Boots
Comedie
Marea Britanie, 2005
Durata: 107'
Regia: Julian Jarrold. Scenariul: Geoff Deane, Tim Firth. Imaginea: Eigil Bryld. Muzica: Adrian Johnston.
Cu: Chiwetel Ejiofor, Joel Edgerton, Nick Frost, Sarah-Jane Potts, Jemima Rooper, Linda Bassett.
O fabrică de încălţăminte în criză fentează perspectiva falimentului graţie unei strategii riscante de marketing, induse de apariţia în cadru a unui star de cabaret travestit.
Kinky Boots e produs de aceeaşi echipă care a dezbrăcat alaiul condus de Helen Mirren pentru Calendar Girls. Asta ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi: o comedie în cel mai pur stil britanic, în care cei care râd la urmă râd cel mai bine. Viitorul nu sună bine pentru Charlie Price, al cărui tată tocmai a dat colţul, lăsându-l pe cap cu o fabrică de încălţări în Northampton, odinioară mândria familiei, dar acum muribundă şi ea. Concurenţa firmelor mult mai ieftine aproape că-i cântă prohodul, dar când totul pare pierdut şi îngropat, şansa i-o scoate în cale pe Lola, un star de cabaret travestit, a cărei ţinută flamboaiantă îi dă ideea salvatoare noului proprietar: o linie de cizme de damă, sexy şi provocatoare, dar destinate clientelei masculine de Soho. Viitorul sună din nou bine, e roşu, luminos şi făcut din PVC, dar are şi ceva neliniştitor: la urma urmei, cât de deschisă e comunitatea din Northampton pentru a accepta o asemenea propunere stilistică? Plecând de la aceste premise, Kinky Boots bifează toate ingredientele unei comedii britanice de succes: roluri secundare delicioase, idila obligatorie, finalul optimist, dar picanteria de bază e Lola însăşi, interpretată cu panaş de Chiwetel Ejiofor. E genul de rol care ar fi putut friza caricatura "camp" dacă Ejiofor nu l-ar fi infuzat cu atitudine şi dimensiune psihologică.
On a Clear Day
Comedie
Marea Britanie, 2005
Durata: 99'
Regia: Gaby Dellal. Scenariul: Alex Rose. Imaginea: David Johnson. Muzica: Stephen Warbeck.
Cu: Peter Mullan, Brenda Blethyn, Jamie Sives, Billy Boyd, Benedict Wong, Ron Cook, Sean McGinley, Jodhi May.
Înlocuiţi striptease-ul cu înotul, păstraţi decorul post-industrial ameninţat de spectrul şomajului şi vă veţi trezi comparând, scenă cu scenă, acest On a Clear Day cu mai vechiul Full Monty.
Nici pentru Frank viitorul nu sună bine: la 55 de ani e pus pe liber, după 35 de ani în slujba docurilor scoţiene. Nevastă-sa nu face o tragedie din asta, dar bărbatul are motive în plus să se simtă umilit atunci când îşi încearcă norocul la oficiul forţelor de muncă. Singura lui consolare după regulatele atacuri de panică sunt momentele petrecute la piscina din oraş, alături de prieteni şi foşti colegi de lucru. Cu un minimum de mijloace, Peter Mullan face minuni în rolul acestui bărbat dislocat dintr-o lume în care ajunsese să-şi cunoască locul. Dacă pentru unii o astfel de criză poate fi începutul sfârşitului (unul dintre coechipierii lui îşi provoacă un teribil accident de muncă pentru a primi compensaţie), nu acelaşi lucru se poate spune despre Frank: e suficientă o croazieră alcoolizată pentru ca încrederea în viitor şi-n propria masculinitate să renască. Din clipa în care se hotărăşte, împreună cu amicii lui, să traverseze înot Canalul Mânecii (chestie nu foarte simplă, de vreme ce canalul e mare, iar el încă păstrează trauma cauzată de înecul unuia dintre băieţii lui), filmul schimbă ritmul. Ne aflăm pe teritoriul bătătorit de Full Monty, cu unica precizare că masculii deziluzionaţi de aici (fiecare cu câte o problemă care-şi caută rezolvarea) îşi păstrează chiloţii pe ei în goana după demnitatea pierdută. Comentariul social percutant e la el acasă, ca-n orice film britanic de gen, rolurile secundare sunt agreabile, iar regia lui Gaby Dellal reuşeşte să contracareze sentimentalismul uneori exagerat al scenariului.
The Queen
Dramă
Marea Britanie, 2006
Durata: 99'
Regia: Stephen Frears. Scenariul: Peter Morgan. Imaginea: Affonso Beato. Muzica: Alexandre Desplat.
Cu: Helen Mirren, Michael Sheen, James Cromwell, Helen McCrory, Alex Jennings, Roger Allam, Sylvia Syms.
Ce s-a întâmplat după cumplitul accident în care Prinţesa Diana şi-a pierdut viaţa a văzut o lume întreagă la televizor. Ce nu se ştie e ce s-a întâmplat în spatele uşilor închise ale castelului în care Regina-Mamă s-a retras, incapabilă să înţeleagă valul de simpatie generat de tragedie.
La ultima ediţie a Festivalului de la Veneţia, noul film al lui Stephen Frears a primit două premii: unul pentru scenariu, altul pentru interpretare feminină. Ambele meritate, pentru că, o dată, perspectiva privilegiată de autori îţi dă posibilitatea (sau măcar iluzia ei) de a trage cu ochiul la bucătăria internă a Casei Regale britanice, şi apoi pentru că Helen Mirren este pur şi simplu excepţională în rolul Reginei-Mamă. Nu mai devreme de anul trecut, aceeaşi Mirren juca tot un rol regal (Elizabeta I) într-o producţie TV, în vreme ce aproape aceeaşi echipă a filmului a mai lucrat la o producţie TV, în care tot Michael Sheen îl juca pe premierul Tony Blair (The Deal). De fapt, despre relaţia dintre Blair şi Regină în săptămâna de după moartea lui Lady Di este vorba aici, mai exact, despre strategia adoptată de premier pentru a o apropia pe Regină de mase. Filmul surprinde momentul pivotal de tranziţie al societăţii britanice tradiţionaliste către o instituţie mult mai flexibilă şi deschisă şi formatează evenimentele, altminteri monumentale, din epocă la dimensiunile unei drame domestice. Deşi se concentrează pe studiul de caracter al celor două personaje centrale (drama reţinută din sufletul Reginei şi ascensiunea implicită a lui Blair), Frears nu neglijează nici aspectul satiric (stereotipiile celorlalte personaje). Rezultatul e un film hibrid, parte dramă serioasă, parte soap opera, pe măsura contrastului dintre cele două feţe ale Reginei: publică şi particulară. Şi pentru că tot vorbim de contraste, e genul de film care-i poate reconcilia - întru entertainment - şi pe regalişti, şi pe republicani.
Red Road
Dramă
Marea Britanie, Danemarca, 2006
Durata: 113'
Regia: Andrea Arnold. Scenariul: Andrea Arnold, Anders Thomas Jensen, Lone Scherfig. Imaginea: Robbie Ryan.
Cu: Kate Dickie, Tony Curran, Martin Compston, Nathalie Press, Andrew Armour.
Pentru o femeie care şi-a pierdut bărbatul şi copilul, lucrul la o staţie de supraveghere video din Glasgow e cea mai bună terapie de recuperare. Până când, pe unul dintre monitoare, îl vede pe cel pe care nu şi-ar fi închipuit să-l mai întâlnească vreodată.
După un Oscar primit pentru scurtmetrajul Wasp, regizoarea Andrea Arnold a dat lovitura şi la Cannes, unde filmul ei de debut a obţinut în acest an premiul juriului. Red Road face parte dintr-un proiect omogen de trei filme conceput de doi regizori danezi arondaţi companiei Zentropa: Anders Thomas Jensen şi Lone Scherfig. La rândul lor, cei doi danezi vor recicla în producţiile lor acelaşi grup de personaje din Red Road, acţiunea urmând a se derula tot în Glasgow. Aici, într-un cartier dubios, lucrează Jackie la o staţie de supraveghere video. Existenţa ei nu e dintre cele mai palpitante: cu o viaţă socială redusă la minimum, pigmentată de partide de sex mecanic cu un coleg de muncă însurat, dar şi cu trauma pierderii familiei în circumstanţe care nu se explică decât la final. A intra în amănunte ar însemna să compromiţi surprizele (forţate, în opinia unora) pe care ţi le rezervă ultima parte. Suficient de spus că Jackie dezvoltă o obsesie pentru un tânăr pe care-l vede pe unul dintre monitoarele din biroul ei şi care trăieşte într-un apartament din complexul Red Road. Întâlnirea lor contrafăcută dintr-un pub se soldează cu o scenă intensă de sex şi cu consecinţe neaşteptate, care dezvăluie motivaţiile protagonistei. Stilistic, debutul lui Arnold împrumută ceva din Jane Campion (In the Cut) şi Lynne Ramsay (Morvern Callar, BFF 2003), în timp ce tabloul complex al sexualităţii feminine nu sare departe de abordări similare din opera unei Catherine Breuillat sau Claire Denis. Menţiune specială pentru debutul lui Kate Dickie (pe cât de multe expresii, pe atât de puţine replici) şi pentru coloana sonoră redusă la sunete abstracte, care se mulează pe stările personajelor.
The Road to Guantanamo
Documentar, dramă
Marea Britanie, 2006
Durata: 95'
Regia: Michael Winterbottom, Mat Whitecross. Imaginea: Marcel Zyskind. Muzica: Harry Escott, Molly Nyman.
Cu: Farhad Harun, Arfan Usman, Rizwan Ahmed, Waqar Siddiqi, Shahid Iqbal.
Reconstituire frustă şi cutremurătoare a poveştii adevărate a celor trei britanici de origine musulmană, capturaţi de Guvernul american în Afganistan, trimişi în lagărul din Guantanamo şi privaţi de justiţie timp de doi ani, cât au fost ţinuţi în detenţie.
Istoria grupului de amici din Midlands, plecaţi în septembrie 2001 pentru o nuntă în Pakistan şi prinşi în vârtejul războiului proaspăt declanşat în Afganistan, a făcut valuri în presă la vremea respectivă. Ce se ştie mai puţin e cât de naivi şi de ghinionişti au fost, iar reconstituirea - pe cât de emoţionantă, pe atât de feroce - operată de Winterbottom (prezenţă constantă în cadrul ediţiilor anterioare a BFF) acoperă minuţios toate aspectele problemei, folosind nu doar mărturiile celor trei victime şi interviuri colaterale de arhivă, ci şi punerea în scenă, cu actori necunoscuţi, a dramei lor absurde. Ironia e cu atât mai amară cu cât, în trena declaraţiei pompoase a lui Bush, cum că cei trimişi în lagărul din Guantanamo sunt elemente retrograde şi destabilizatoare, îi vedem pe "încriminaţi". Nu sunt decât nişte băieţi obişnuiţi, fără vederi politice sau puseuri religioase, care au avut însă neşansa de a se afla la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Realizatorii nu păstrează distanţa, pentru că evidenţa faptelor le spune că n-au cum. Soldaţii britanici şi americani sunt arătaţi în toată cruzimea şi stupiditatea lor (chit că există un mic moment de umanitate care parazitează inofensiv întregul), iar suferinţa şi demnitatea victimelor sunt cum nu se poate mai palpabile. Cum-necum însă, filmul transcende dimensiunea facilă de material agit-prop care şi-a propus să demaşte ororile din Guantanamo şi devine confesiunea amară, nu lipsită de umor şi de lirism, a unei vacanţe de coşmar.
Sisters in Law
Documentar, dramă
Marea Britanie, Camerun, 2005
Durata: 104'
Regia: Kim Longinotto, Florence Ayisi. Imaginea: Kim Longinotto. Muzica: D'Gary.
Cu: Beatrice Ntuba, Vera Ngassa.
Într-o societate patriarhală musulmană din Camerun, în care violenţa domestică e la ea acasă şi, aparent, mai presus de orice lege, două femei curajoase - o judecătoare şi o procuroare - joacă tare şi fac dreptate victimelor, în ciuda tuturor piedicilor.
Acest documentar incitant a fost lansat anul trecut la Festivalul de la Cannes, unde a sedus prin ineditul teritoriului explorat (o curte de justiţie din sud-estul Camerunului) şi prin combinaţia de tragism, optimism, umor şi observaţie socială acută. Mai pasionant decât orice ficţiune confecţionată într-o sală de tribunal, filmul face dreptate acestor două femei curajoase şi pline de spirit care, la rândul lor, fac dreptate într-o societate musulmană dominată de abuzuri. Autoarele documentarului s-au concentrat pe trei cazuri, unul mai neplăcut decât altul, şi le-au urmărit, cu tenacitate, de la declanşarea crizei până la verdictul final. În primul, un bărbat e acuzat că a violat o fetiţă de 9 ani. În al doilea, victima e tot o fetiţă, bătută în mod repetat cu un cuier de mătuşa care ar fi trebuit să aibă grijă de ea. În cel de-al treilea, o femeie încearcă să pună capăt unui mariaj torturant, într-o societatea în care divorţul e tabu. Toate cele trei cazuri sunt soluţionate în favoarea victimelor şi-ţi vine să aplauzi de fiecare dată când se citeşte verdictul - chit că este evident că, în cariera celor două "surate", au existat şi eşecuri. Această "balanţă" nu ştirbeşte însă deloc efortul lor uriaş. Victoriile repurtate sunt cu atât mai relevante cu cât e bine de ştiut, de pildă, că-n Camerun, în ultimii 17 ani, nici un bărbat n-a fost condamnat pentru violenţă domestică.
Stoned
Film biografic
Marea Britanie, 2005
Durata: 102'
Regia: Stephen Wooley. Scenariul: Neal Purvis, Robert Wade. Imaginea: John Mathieson. Muzica: David Arnold.
Cu: Paddy Considine, Leo Gregory, David Morrissey, Tuva Novotny, Amelia Warner, Monet Mazur, Luke De Woolfson, Ben Whishaw.
Brian Jones a fondat Rolling Stones şi a murit la 27 de ani, la câteva zile după ce a părăsit trupa, înecat în piscina casei. Şi dacă cel despre care s-a spus că a fost victima propriilor excese a fost, de fapt, asasinat?
Stoned nu e un film despre fenomenul Rolling Stones, ci despre fondatorul trupei, Brian Jones, şi derapajul accentuat care i-a cauzat sfârşitul. Ceilalţi membri ai trupei sunt reduşi la apariţii de fundal şi nici măcar muzica lui Brian nu iese în faţă - deşi Jones a fost un talent prodigios în stare să cânte la 30 de instrumente. Aflat la debut, regizorul Stephen Wooley e mai interesat de misterul morţii acestui rebel charismatic supărat pe lume şi pe viaţă. Brian Jones a fost, probabil, una dintre cele mai decadente personalităţi ale secolului XX. Afemeiat, alcoolic şi cu o propensiune pentru droguri de la care Pete Doherty ar trebui să ia notiţe ca să-şi merite cu adevărat renumele actual, Jones i-a jucat pe degete pe cei din anturajul său şi l-a sedus pe unul dintre constructorii care-i renovau casa. Pe această alchimie stranie îşi construieşte Wooley teoria, iar felul în care Jones (Leo Gregory) îl corupe pe naivul Frank (Paddy Considine, excelent) într-o relaţie homoerotică demnă de Servitorul lui Joseph Losey constituie osatura întregului film şi validează rezoluţia misterului. Cu atât mai mult cu cât, se pare, Frank ar fi declarat, pe patul de moarte, că l-ar fi ucis pe Jones. Dincolo de reconstituirea spiritului rock din epocă (cu tot cu clişeele psihedelice de rigoare), Stoned rămâne, în ultimă instanţă, o celebrare a unui artist talentat care şi-a irosit viaţa trăind-o accelerat, murind repede şi lăsând în urmă un cadavru frumos şi o legendă acaparantă.
Tideland
Dramă, fantezie
Marea Britanie, Canada, 2006
Durata: 122'
Regia: Terry Gilliam. Scenariul: Terry Gilliam, Tony Grisoni. Imaginea: Nicola Pecorini. Muzica: Anna Jordan.
Cu: Jodelle Ferland, Janet McTeer, Brendan Fletcher, Jennifer Tilly, Jeff Bridges.
O fetiţă de 9 ani, rămasă fără părinţi într-o căsuţă izolată, cultivă compania unui june retardat obsedat de submarine şi a unei fete bătrâne care-şi acoperă chipul cu un tifon anti-albine, alunecând lent, dar sigur, într-un univers imaginar întunecat, în care licuricii au nume, iar veveriţele vorbesc.
Dată fiind lectura recurentă a fetiţei, Alice în Ţara Minunilor, e clar că ne aflăm într-un soi de "Alice în Ţara Ororilor". Terry Gilliam pune sare pe rană şi strecoară câteva referinţe sinistre şi la Psycho - de parcă n-ar fi fost îndeajuns de bizară povestea acestei fetiţe lăsate doar cu fantasmele ei contorsionate şi cu patru capete mutilate de păpuşi după ce părinţii drogaţi trag pe dreapta. Adaptat liber după romanul cult omonim scris de Mitch Cullin, Tideland este poate cea mai puţin problematică producţie a lui Gilliam, care de-a lungul întregii cariere n-a avut parte decât de hopuri (unele insurmontabile) în a-şi traduce fanteziile pe marele ecran. Nu că povestea din Tideland n-ar ridica, la rândul ei, probleme: e genul de film care, graţie flirtului pervers cu bizareria şi sexualitatea, divizează publicul în două, forţându-l să dea piept cu teme care mai de care mai inconfortabile: pedofilia, incestul şi chiar o taxidermie extremă. Nu e însă un recital gratuit de orori, ci o poveste cu iz de basm pentru copilul un pic bolnav din fiecare dintre noi, care se plimbă pe linia fină dintre inocenţa copilăriei (şi pierderea ei) şi pierderea minţilor (chiar şi ale celor mai inocenţi). Pentru Gilliam e un pas înainte şi foarte apăsat în direcţia începută cu Time Bandits şi The Fisher King, o explorare pe muchie a naturii normalităţii şi a lucrurilor pe care le considerăm ciudate, fără a ne obosi să le dăm o a doua şansă.
Tsotsi
Dramă
Marea Britanie, Africa de Sud, 2005
Durata: 94'
Regia şi scenariul: Gavin Hood. Imaginea: Lance Gewer. Muzica: Paul Hepker, Mark Kilian.
Cu: Presley Chweneyagae, Mothusi Magano, Terry Pheto, Ian Roberts, Percy Matsemela, Zola.
Şase zile din viaţa unui borfaş pur şi dur din Johannesburg care omoară o femeie şi-i fură maşina, pentru a descoperi ulterior că pe bancheta din spate se află un nou-născut. În loc să-l abandoneze, Tsotsi se hotărăşte să-l păstreze. Oscar 2006 pentru cel mai bun film străin.
În sud-africană, "Tsotsi" înseamnă "criminal" - poreclă care se aplică numai bine protagonistului acestui film, un tânăr care trăieşte într-o suburbie a Johannesburgului şi conduce o bandă de borfaşi pentru care violenţa e a doua natură. Cu un trecut pe care şi-l doreşte uitat şi cu puseuri incontrolabile care-l fac să se întoarcă chiar şi împotriva celor apropiaţi, Tsotsi n-are nici milă, nici Dumnezeu şi, aparent, nici o rezervă de umanitate intactă. În urma unui jaf armat, eroul se pricopseşte cu un nou-născut de 3 luni de care se hotărăşte să aibă grijă, forţând o mamă din suburbii să-l alăpteze. E momentul în care supapa de amintiri se deschide, îmbogăţind dimensiunea personajului cu frânturi disparate dintr-o copilărie defectă. Comparaţiile - stilistice şi tematice - cu Cidade de Deus sunt inevitabile în cazul acestui portret brutal şi fără compromisuri al violenţei urbane care se poate naşte din nimic, dar Tsotsi vine la pachet cu personaje consistente şi psihologie complexă. Dincolo de scenele extrem de dure, ce frapează la acest film vorbit în "tsotsi-taal" (un mix de engleză, africaani şi mai multe dialecte locale) e tocmai tranziţia eroului de la un ticălos fără scrupule la un tânăr vulnerabil şi capabil de afecţiune, căruia poliţia îi suflă deja în ceafă. Fentând abil capcana sentimentalismului şi a predicilor morale, Tsotsi e un film despre ispăşire, într-o lume întunecată în care inocenţa e trecută la pierderi colaterale.
Unknown White Male
Documentar, dramă
Marea Britanie 2006
Durata: 91'
Regia: Rupert Murray. Imaginea: Lance Bangs, Orlando Stuart. Muzica: Mukul.
Cu: Doug Bruce, Rupert Murray.
Într-o bună zi, un tânăr new-yorkez de 35 de ani se trezeşte într-un vagon de metrou, incapabil să-şi aducă aminte cine e şi cum a ajuns aici. Timp de doi, prietenul lui cel mai bun îl urmăreşte cu aparatul de filmat, în căutarea identităţii pierdute.
În iulie 2003, Doug Bruce a căzut subit victimă amneziei. O amnezie totală, ca şi cum hard-disk-ul memoriei i-a fost şters complet, care a devenit subiectul şi punctul de pornire a speculaţiilor filozofice din acest documentar filmat de amicul său britanic Rupert Murray. Fără nici o posibilitate palpabilă de a se reconecta la trecutul personal, Bruce a fost ţinut sub observaţie într-un spital din Coney Island, până în clipa în care, graţie numerelor din agenda telefonică, medicii au dat de fiica acestuia. Pentru Bruce, a fost începutul unei renaşteri. Pentru cei care l-au tratat, încercând să rezolve misterul neural al amneziei, noul Bruce a rămas un specimen compus din datele originalului (fotograf britanic de succes mutat în New York), dar complet nealterat de experienţele trecute. În esenţă, acest documentar-investigaţie, pe cât de fascinant pe atât de terifiant, încearcă să penetreze un mister mult mai mare decât cel medical - şi anume, din ce e alcătuită personalitatea un om. Perspectiva e cu atât mai incitantă cu cât presupune ipoteza (reciclată şi în Eternal Sunshine of the Spotless Mind) a renunţării la un bagaj acumulat anterior şi întoarcerea la o stare de graţie imposibil de atins altcumva. Să vezi lumea prin ochii unui nou-născut, dar s-o percepi cu mintea unui adult, altfel spus. Povestea lui Bruce e atât de puternică şi de revelatoare, încât, în momentul în care e confruntat de Rupert cu trecutul lor comun, cu greu îţi vine să crezi că e pe bune. Nu degeaba i-au ieşit vorbe filmului c-ar fi o făcătură - acuzaţie pe care regizorul o respinge total, întrucât ar presupune o logistică sofisticată şi greu de controlat. Dar chiar dacă n-ar fi adevărat, unde e problema? Consecinţele filozofice ale acestei ipoteze rămân la fel de valabile, iar structura filmului - la fel de intrigantă.
În realitate (dacă o acceptăm ca atare), există 95% şanse ca lui Bruce să-i revină memoria.
Scurtmetraje
Program de animaţie I
British Animation Awards
Durata: 100'
O colecţie eclectică de 20 de scurtmetraje de animaţie recente, nominalizate sau premiate la British Animation Awards. Printre acestea: un ou evadează dintr-un frigider din Scoţia şi pleacă în căutarea lui Michael Jackson (Minema Cinema: Keep Going); doi astronauţi aflaţi în spaţiu descoperă un buton pe care scrie "Nu apăsa" şi nu ţin seama de avertisment (Astronauts); un inventator îşi vede proiectul unui perpetuum mobile sabotat de Britney Spears (Perpetual Motion in the Land of Milk and Honey); plus câteva spoturi publicitare...
Play (r. Matthew Abbis, 2'41'')
Kamiya's Correspondence (r. Sumito Sakakibara, 7')
Minema Cinema: Revenge is Cold (r. Tim Hope, 7')
Bus Stop (r. Mattew Abbis, 4')
Careful (r. Damian Gascoigne, 6')
Minema Cinema: Love then First Fight (r. Tim Hope, 7')
Guy 101 (r. Ian Gouldstone, 8')
Care (r. Mario Cavalli, 1')
Observer Magazine: From Abba to Zappa (r. Smith & Foulkes, 1')
Honda: Grrr (r. Smith & Foulkes, 1')
Astronauts (r. Matthew Walker, 8'30'')
Minema Cinema: Keep Going (r. Tim Hope, 7')
Sleep with the Fishes (r. Belle Mellor, 4'30'')
Perpetual Motion in the Land of Milk and Honey (r. AL+AL, 6')
Rabbit (r. Run Wrake, 8')
Sony PSP: A Day in the Life (r. Alex Rutterford, 1')
Vodafone: Mayfly (r. Darren Walsh, 1'), City Paradise (r. Gaelle Den, 6')
BAA title sequence (r. Bob Cosford, 1'20'')
Motorola: Grand Classics (r. Smith & Foulkes, 1')
Program de animaţie II
Durata: 60'
City Paradise (r. Gaelle Denis, 6')
Pentru cine nu a mai fost în Londra, aventura poate fi terifiantă. Pentru japoneza Tomoko, venită aici să înveţe engleza, aventura se soldează cu descoperirea unui misterios oraş subteran, populat de extratereştri prietenoşi.
Beasty (r. Susi Wilkinson, 3')
O poveste macabră, în care creierele sunt ţinute la borcan, urşii pilotează elicoptere, câinii dansează pe stradă, iar vânătorul e, în cele din urmă, vânat.
Stalk (r. Leigh Hodgkinson, 8')
Bunny are un admirator neobişnuit, ale cărui încercări disperate de a-i capta atenţia pun gaz pe foc. De unde îşi făcuse din singurătate o religie, Bunny se inflamează din ce în ce mai tare pe măsură ce se apropie de momentul inevitabil al întâlnirii cu misteriosul ei pretendent.
Who I Am and What I Want (r. Chris Shepherd, 7)
Acest film e despre cine sunt EU şi ce vreau EU. NU e despre VOI şi ce vreţi VOI. Mereu aveţi impresia că tot ce fac e despre voi, dar nu-i aşa. E despre mine şi atât. Premiul Tiger pentru cel mai bun scurtmetraj, Rotterdam 2006.
Brand Spanking (r. John-Paul Harney, 10')
Şi dacă şcolile de stat şi-ar trage un sponsor? O fabulă sinistră, dar cumplit de realistă, despre privatizarea sectorului de stat.
Dreams and Desires (r. Joanna Quinn, 10')
Din clipa în care Beryl primeşte o cameră DigiVideo, visul ei de a deveni cineastă cu acte în regulă şi de a-şi folosi achiziţia pentru a-şi filma jurnalul intim e ameninţat de cererile prietenilor ei de a le filma diferite evenimente din viaţă. Încercarea de a face "artă filmică" din nunta prietenei sale, Mandy, se soldează cu efecte dintre cele mai catastrofale şi hilare.
Badgered (r. Sharon Colman, 7')
Un bursuc nu vrea decât să fie lăsat în pace să-şi facă somnul. Chestie aproape imposibilă... Animaţie nominalizată la Oscar 2006.
Bus Ride with Flowers in Her Hair (r. Asaf Agranat, 9')
Într-o zi călduroasă de vară, un băiat ia autobuzul şi intră cu viteză în adolescenţă.
Program de scurtmetraje - ficţiune
Durata: 73'
Manhattan (r. Leloutha Petra-Veschi, 9')
Cine a spus că filmele nu-ţi pot schimba viaţa? Întrebaţi-o pe Alex, care, atunci când se întreabă ce-i ascunde iubitul ei, găseşte răspunsul în filmul omonim al lui Woody Allen.
Wrong (r. Tom Geens, 4')
Cât de jos poate să decadă un bărbat atunci când are de-a face cu o păpuşă gonflabilă?
Love Letter (r.Richard Fenwick, 10')
Idilă la supermarket: un băiat iubeşte în secret o fată. Până când, într-o bună zi, se hotărăşte s-o aştepte venind la serviciu pentru a-i pasa scrisorica de amor. Tortura aşteptării unui răspuns e la început...
Blemish (r. Thom Osbourne, 12')
Doi bătrâni care se cunosc de mult, dar pe care viaţa şi familiile i-au împiedicat să aibă o relaţie, riscă să se îndrăgostească la senectute. Problema nu e trecutul, ci prezentul - mai exact, "prezentul" epidermei lor "trecute".
Rare Books and Manuscripts (r. Bruce Webb, 12')
În camera dedicată scrierilor rare din Biblioteca Britanică, titlurile cărţilor devin veritabile declaraţii de dragoste la îndemâna unei tinere timide, care urmăreşte compulsiv un străin. Un alt fel de comedie romantică.
Lap (r. Meloni Poole, 14')
Doi străini se întâlnesc pe ploaie într-o staţie de autobuz. Până aici, nimic neobişnuit. Povestea apropierii lor se dezvăluie treptat, pe măsură ce aflăm că ea e dansatoare la bară, iar el e orb.
Girlfriend in a Kimono (r. Dominic Thackray, 10')
Un american care trăieşte la Londra se îndrăgosteşte de o dansatoare franţuzoaică.
Screen Kiss (r. Steven Sander, 2')
Din culisele unui sărut de pe marele ecran: cât e pasiune, cât e duplicitate?
Program de scurtmetraje - documentare
Durata: 86''
The Lift (r. Marc Isaacs, 24')
Ideea acestui documentar e pe cât de simplă, pe atât de eficientă: preţ de câteva zile, regizorul s-a postat în liftul unui bloc londonez, filmând locatarii care intrau şi ieşeau. La început e interesant să-i vezi surprinşi de prezenţa unui străin în lift cu o cameră de filmat, cu atât mai mult cu cât regizorul nu le dă nici o explicaţie, forţându-i la speculaţii. Dar, pe măsură ce locatarii se obişnuiesc cu el, poveştile lor vin de la sine.
The Intimacy of Strangers (r. Eva Weber, 20')
Pe vremuri, trebuia să depui un efort ca să auzi ce vorbesc unii şi alţii. Acum, efortul e depus în direcţia total opusă - în acest film povestit exclusiv prin intermediul unor conversaţii la telefonul mobil, decupate la întâmplare.
Greetings from Death Valley (r. Joanna Wright, 22')
După o ploaie fără precedent, deşertul din Valea Morţii a fost invadat de flori, atrăgând curiozitatea turiştilor de pretutindeni. Anomalia e narată pe trei voci: o dată de ultimii rezidenţi dintr-un orăşel minier, apoi de locuitorii unui sat aflat pe malul unui lac din care Los Angelesul e alimentat cu apă, şi-n fine, de la marginea unei gropi de deşeuri nucleare. Trei cărţi poştale ale unei Americi care trece deseori ignorată.
The Rest is Silence (r. Andrew Henderson, 10')
Călătoria unui trup neidentificat de la descoperire şi până la îngropăciune, trecând prin toate procedurile legale pentru a atinge starea de linişte perpetuă.
The Holocaust Tourist (r. Jes Benstock, 10')
Lista lui Schindler e nu doar filmul care a câştigat o droaie de Oscaruri, ci şi declicul care, în Polonia, a generat ceea ce se cheamă "turism holocaustic". Dincolo de exploatare lucrativă, interesant e felul în care putem înţelege, altfel, un trecut dificil.