C(in)e mai e britanic? - Festivalul filmului Britanic

Discuţia despre clişeele şi stereotipurile din cinematografia Regatului Unit, care a urmat ultimei proiecţii de la cinema Studio din cadrul Festivalului de Film Britanic, a evoluat spre tema identităţilor. Fapt de înţeles, dacă analizezi puţin selecţia (semnată, ca de obicei, de Mihai Chirilov) prezentată în această a 11-a ediţie. Plus că în lumea tot mai frămîntată de azi pare firesc ca identitatea - fie ea etnică (Gypo), sexuală, religioasă, culturală sau pur personal/emoţională - să devină o problemă tot mai acută.

Astfel, Children of Men, intrat deja şi pe ecrane, îmbină umanism, terorism, represiune şi imigraţia ilegală, pe fundalul distopic al unei omeniri în care copiii sînt o amintire. On a Clear Day abordează încercarea de autovalidare printr-o acţiune extremă în momentul pierderii a ceea ce te definea aparent (slujba). Aşa cum Red Road (Andrea Arnold) panoramează o tentativă similară din perspectivă feminină, dublată de dorinţa de răzbunare. Iar The Descent, bijuteria semnată Neil Marshall (al cărui Dog Soldiers s-a văzut într-o mai veche ediţie), dincolo de cadrul, impecabil executat, de horror visceral, pune în ecuaţie durerea provocată de dispariţia a tot ce era esenţial pentru eroină (familia) şi, adăugînd trădarea prieteniei, duce ideea dezumanizării produse de suferinţa exacerbată pînă la ultimele consecinţe, i.e. abandonul voluntar al lumii. În Kinky Boots se confruntă mentalitatea aşezat-tradiţionalistă a unei fabrici falimentare din Northampton cu salvarea ce are chipul nu-tocmai-obişnuit acolo al unui travestit flamboaiant. Identitatea sexuală e centrul şi în Breakfast on Pluto, pandant în cheie camp-rosé, de basm al sumbrei capodopere a aceluiaşi Neil Jordan, The Butcher Boy, cu care împarte, pe lîngă autorul romanului originar (Patrick McCabe), căutarea apartenenţei (social/familiale), dar şi setting-ul în mare parte irlandez cu problemele aferente (conflicte etnico-religioase, terorism ş.a.; aici, însă, mai degrabă colaterale). Tot originea (pakistaneză) şi religia (musulmană) sînt motorul dramei şi în The Road to Guantánamo, co-regizat de omniprezentul Michael Winterbottom şi Mat Whitecross, dar aici abordarea încinsă a subiectului (lupta contra terorismului vs libertatea & drepturile individuale) sabotează finalmente povestea care ar fi fost suficient de puternică în sine, fără parti-pris-ul militant-propangandistic. La polul opus, mult mai subtil, dar nu mai puţin politic - ultima creaţie a eternului cameleon Stephen Frears, The Queen. Care, luîndu-şi ca pretext zilele tulburi ce au urmat morţii tragice a fostei prinţese Diana, opune grobianismului tabloid / de "mase" (şi iubitor isteric de prea-frumoasa-şi-cam-atît Lady Di) nobleţea unei regalităţi poate vetuste, sigur infinit mai elegante. Susţinut de un scenariu foarte documentat, o regie discretă şi, mai ales, performanţa (just premiată la Veneţia) extraordinarei Helen Mirren în rolul titular - pentru care singurul compliment pe măsură ar fi - cred - o reverenţă pînă în pămînt...

Sinele raportat la ceilalţi a fost subtextul şi în cele două documentare: Unknown White Male (Rupert Murray) care pune amnezia totală pe ritmuri de Sibelius, Şostakovici, Dvorák şi The Specials pentru a vorbi despre a doua şansă, adaptare şi refuzul anamezei (cu tot cu traumele aferente) şi, respectiv, Sisters in Law al titratei Kim Longinotto, ce aşază faţă în faţă tradiţionalismul şi înapoierea unei societăţi (majoritar musulmane, din nou) cu dorinţa de / credinţa în lege şi civilizaţie a două doamne care vor să îşi înveţe suratele că "şi femeia e om"...

Selecţia a mai cuprins şi un extins program de scurtmetraje deopotrivă de ficţiune şi documentare. Dintre care trebuie amintite măcar două animaţii - una (Stalker) emoţionantă pînă la lacrimi, comportînd un amor tragic / transgresiv între o iepuroaică subnutrită şi un (o?) varzo-morcov cu cei mai mari & bridaţi ochi din memoria recentă; şi delicioasa fabulă anticorporatistă Brand Spanking.