Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Şi totul era nimic...

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De la Ţâţădemâţă la Ţâţădemustaţă... - Şi totul era nimic


octombrie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Necesităţile fiziologice, aşa cum spune şi titulatura lor, sunt necesare - ceea ce, evident, nu le poate face în nici un caz şi agreabile, decât cel mult pentru anumite persoane cu devieri psiho-comportamentale grave. Cum societatea noastră este compusă - ne place să credem - din oameni în genere întregi la minte, pentru care sexul înseamnă dragoste, nu coprofilie exhibiţionistă, eliminarea dejecţiilor se practică în intimitatea toaletei, nu în public, iar cinematograful stă undeva în zona dintre divertismentul uşor şi marea artă, nicidecum în cea a autosatisfacerii sadomasochiste, situaţia devine extrem de problematică atunci când o fiinţă, cu concursul unui întreg ecosistem de indivizi biologici din aceeaşi încrengătură, se hrăneşte cu miliarde de lei numai pentru a-şi etala în văzul tuturor produsul digestiv. Sigur, înţelegem că vieţuitoarea avea şi dânsa anumite necesităţi fiziologice, chiar dacă mai puţin legitime şi mult mai toxice decât, să zicem, cantitatea sănătoasă de fecale cotidiene - dar suntem oare absurzi dacă ne aşteptăm ca eliminarea acestora să se facă într-un loc protejat, şi pe cheltuială proprie?

Dar mediul urban nu este populat numai de oameni, ci şi de animale de companie, care pun probleme oarecum similare. Totuşi, faţă de ele se cuvine să fim mai îngăduitori, şi să înlăturăm rapid şi discret murdăria pe care o lasă uneori pe stradă, în momentele noastre de neatenţie. Personal, întotdeauna când îmi plimb căţelele pitbull de la care mi se trage şi numele, am în buzunar pungă de plastic şi mănuşi de unică folosinţă, iar când se produce câte un mic incident, îl rezolv rapid şi eficace. Nici măcar nu e nevoie să-mi explice cineva de ce e necesar - când vezi aşa ceva pe jos, cureţi, nu-ţi pierzi vremea cu justificări şi demonstraţii.

Pornind de la acelaşi principiu, ar fi deplasat să încercăm să "explicăm", să "dovedim" sau să "argumentăm" ceva privitor la recenta înşiruire de imagini în mişcare, petrecută sub eticheta Şi totul era nimic... Tot ce putem face e să descriem - pentru cine are curiozitatea perversă de a şti ce se vede în acele săli de cinema năpăstuite a păţi aşa ruşine. Singurul lucru cu adevărat incitant va fi acrobaţia lingvistică prin care vom încerca să ne exprimăm, evitând anumite cuvinte a căror prezenţă în actualul expozeu ar fi deplasată, şi chiar ofensivă - de exemplu: "scenariu", "titlu", "personaje", "cadre", ca să nu mai vorbesc de sacrele (şi desacralizatele) "regie" sau "film". Nici chiar "peliculă" nu prea merge - căci, deşi s-a consacrat de-a lungul anilor ca termen peiorativ, "peliculă" indica, totuşi, nişte filme foarte proaste. Execrabile, da, dar filme - nu mişcări ritmice de dildo, in and out, in and out, ohhh, yeahhh!, în faţa obiectivului.

Ca să fim drepţi, până şi o producţie precum cea sugerată mai sus ar fi mai onestă, din simplul motiv că pornografia e o specie artizanală cinstită - la fel de onorabilă şi de venerabilă ca sora ei puţin mai mare, prostituţia. Numai că bieţii trei spectatori care-au / am rămas doar doi, azi la Cinema Pro, fost Luceafărul, vineri 27, orele 15, nici măcar un asemenea spectacol nu am văzut. Ceea ce-am văzut noi a fost atât de... de... de Rău, încât de la un moment dat începea să ne producă o veritabilă malaise fizică.

Am văzut, aşadar, nişte imagini prin care se tot înghesuiau oarece oameni şi vorbeau. Şi tot vorbeau. Aveau, n-aveau treabă, vorbeau. În totalitate, vorbirile lor erau încropite din cuvinte absolut neverosimile, juxtapuse în sfidarea celei mai elementare dezinvolturi psihologice. Culmea - aveau atât de mult de vorbit (atenţie, "mult de vorbit", nu "multe de spus", că de spus n-aveau nimic!) - încât vorbeau şi când imaginea arăta altceva, fără nici o legătură cu ce vorbeau ei şi ele.

A, şi mai făceau ceva, oamenii ăştia. Tot veneau. Ca să vorbească. Adică, ce vreau să spun. Erau câte doi într-un loc - şi vorbeau. Imediat, venea încă unul - fără nici o treabă, doar ca să se bage-n vorbă cu ei. Nu peste mult, mai apărea încă una - tot ca să se vâre-n ciorbă. Până la urmă, se adunau vreo şapte-opt. Şi vorbeau.

Atât.

Tot timpul, Anca Sigartău făcea ce ştie ea mai bine. Adică: Anca s-a făcut actriţă acum vreo douăzeci de ani, fiind foarte drăgălaşă, cârnă şi cu ochi albaştri. Murea lumea când o vedea cum înclina căpşoru-ntr-o parte, strâmba din năsuc, strângea guriţa şi punea sprâncenele în unghi circumspect. O dulceaţă, ce mai!

Anii au trecut, dar au fost buni cu ea, aşa că Anca a rămas la fel de drăgălaşă, şi ştie şi acum, la fel de bine, să încline căpşoru-ntr-o parte, să strâmbe din năsuc, să strângă guriţa şi să pună sprâncenele în unghi circumspect. Şi aşa face.

Şi atât.

De obicei, când Anca face aşa, Gabi Kosuth, care-i mare meşter cu aparatul de filmat, bagă uşurel zoom pe ea, semn că-n tărtăcuţa aia a ei acolo s-ar petrece ceva adânc - aiurea, se petrece o laie. Numita Joiţa se zbuciumă printre toţi ceilalţi, se uită urât la ei, încearcă să-i ironizeze, să-i zădărască, să-i provoace - doar, doar or da cu ea de pământ odată (cei drept, în final n-o mai suportă şi o bagă-n puşcărie). De ce face ea asta...? Dumnezeu cu mila. Tot ce am putut bunghi, prin abureala generală, e că acea fantoşă numită Abdulah, alias Adrian Fieraru, aka Ţâţădemâţă, care-a fost un manelist zis Prinţul şi s-a reprofilat pictor de icoane zis Geniu, a fost otrăvit de unii ca să-i fure casetele şi icoanele. Iar Joiţa vrea să-i dovedească. Mai mult de-atât... al' dat'. Biata bondocuţă nu face decât să arunce-n stânga şi-n dreapta cu aluzii acuzatoare tulburi, de genul "Las' că ştii tu!" (A. Bine că mi-am amintit. La un moment dat, hodoronc-tronc, apare la Mihai Mălaimare-n birou deghizată şi vorbind graseiat. Mălai n-o recunoaşte. Noi, da. Din prima.)

Pe lângă ei, mai e pe-acolo un preot cu chipul lui Adrian Titieni, care apare tot timpul şi tot degeaba. Anca se dă la el. El nu zice nimic. (Mă rog, de zis zice... zice multe, da' nu despre asta.) Mai e Tora, cu nişte ieşiri istericoase, Magda Catone, în chipul unei poliţiste care se poartă ca-n jocurile de-a hoţii şi vardiştii ale plozilor la grădiniţă, Mihai Constantin, fără nici o legătură cu nimic, doar ca s-avem un tip de magnat de carton sau cam aşa ceva, Vasile Muraru, ţup şi el de vreo două trei ori - şi mulţi, mulţi alţii, la grămadă. (Evident, vorbind tot la grămadă. Mult.)

Multe vorbe cu trimitere la istorie, filosofie şi Dumnezeu, că sună bine.

Printre victime se mai numără şi legendarul phoenixian Ovidiu Lipan "Ţăndărică", în rolul fatidicului Ţâţădemâţă. Intră-n cadru, pe urmă moare, pe urmă-i mort, pe urmă mai apare de câteva ori, puţin, când îşi amintesc unii de el. Şi cam gata.

Am uitat ceva...?

Da, porumbeii. Filmaţi mult, că erau frumoşi şi voltaţi. Care cum îşi lua zborul, intra imaginea-n ralenti sacadat.

Multe mâţe. Fără ţâţe, din păcate.

Din fericire, pe Cătălina Mustaţă o apuca din când în când şi-şi amintea că făcuse striptease la bară, aşa că ne mai clăteam şi noi ochii cu-o Ţâţădemustaţă.

Ăă... Din când în când se vedea alb-negru...? Da. De ce? Dracu' ştie. Unele erau chestii întâmplate mai demult - dar altele, tot de mai demult, erau colorate - deci, nu asta era cioaca.

Aşa, şi muzică de Richard Oschanitzky, din comisarii lui Nicolaescu de-acu' treizeci de ani - aia cu "pa bam, bam, bam... iiiiiiiiiiiiii!!!!!" Scoasă din fonotecă şi pusă când Anca Sigartău făcea figura cu năsucul şi Gabi Kosuth transfoca pe ea.

Tot Gabi - cum spuneam, un operator, meserie! S-a prins el că nu era vorba de nimic şi putea să-şi facă damblalele, aşa că s-a jucat cum a vrut. Unele imagini i-au ieşit chiar foarte interesante. De-asta, zic, dacă se nimerea să aibă cineva drum prin sală tocmai atunci, putea să creadă că nimerise chiar la un film. Mai ales la-nmormântări (sunt vreo două, dacă nu trei), când punea camera pe macaraua mare şi sus-jos, sus-jos, de ziceai că era-n Forrest Gump la-nceput şi la sfârşit.

Şi Dodo e un scenograf parfum, aşa c-a ales nişte spaţii spectaculare, mai un birou chivernisit, mai escalatoarele de la mall, bisericuţele, casa popii... A pus pe pereţi postere, poze, fel de fel, computere pe mese, că se poartă, a îmbrăcat frumos oamenii, tot cu blănuri şi pălării şi pene. Am rezolvat-o şi pe asta.

Şi uite-aşa, s-a încropit de încă o tocare de miliarde publice, de către aluzionata persoană căreia prefer să nu-i menţionez numele, că l-am mai scris pe-un forum, ieri-alaltăieri, şi de două ori într-o săptămână n-am coraj.

În schimb, faţă de aceeaşi individă, socot că s-ar impune alte câteva concluzii, mult mai revelatoare.

Pe la jumătatea anilor nouăzeci, circulând mult cu fiul meu prin metrou, spre grădiniţă, spre şcoală, spre cinematecă sau teatre, remarcaserăm un copil al subteranului care arăta atât de incert şi repulsiv, încât ajunseserăm să-l numim, generic, "fiinţa". Părea să aibă în jur de zece ani, tunsoarea nu-i definea prin nimic sexul, purta mereu nişte zdrenţe încropite la întâmplare, iar faţa îi era permanent desfigurată de machiaj rudimentar care încerca să imite prost rănile, arsurile sau bolile dermice. Sărmana "Fiinţă" mima un fel de cântat, cu acel teribil balans ritmic de pe un picior pe altul, propriu aurolacilor şi copiilor instituţionalizaţi, iar vocea sa răguşită nu reuşea să emită decât sunete amorfe - culmea, Fiinţa nu era mută, avea darul vorbirii, însă pur şi simplu nu mai putea conştientiza faptul că acele silabe automatizate şi topite în sincope surde îşi pierduseră de mult orice inteligibilitate. De regulă, Fiinţa purta pe faţă un rânjet ce se voia cald şi angajant, nereuşind să arate altfel decât ca un rictus oligofren. Dar, într-o zi, când îşi terminase numărul şi şedea pe podeaua vagonului de metrou aşteptând staţia, a întors întâmplător capul spre mine... Nu mai era în rol, şi am zărit o clipă doi ochi îngrozitor de pustii, de imploratori şi deznădăjduiţi... Ochii unei vietăţi care ştia, în adâncul ei, că e condamnată la inexistenţă.

Mai e nevoie să amintesc că finanţele Fiinţei nu implicau decât minusculele sume dăruite de pasagerii milostivi, nu miliarde... că se producea în subteran, nu pe ecran... că de ea nu depindeau nici măcar destinele altor aurolaci, necum ale unor viitori cineaşti... şi că niciodată, nici măcar o dată, n-am văzut-o uşurându-se în vagoanele sau staţiile de metrou?

Daţi-mi un pistol cu un singur glonţ, şi puneţi-mi în faţă două "fiinţe" - ştiţi voi care!;) Nici măcar nu va fi nevoie să-mi spuneţi: "Alege!"

Desigur, cealaltă fiinţă (cu f mic, care-i totul şi nimic) nu e nici singură şi nici singulară. La începuturile ei, a fost creată de o alta, de aceeaşi stirpe stearpă - ca un fel de "my fair(ground) lady" sau "Găleateea" devenită Golem sau mireasa (ori mai degrabă copchila) lui Frankbostein. Şi amândouă nu sunt decât ultimele zvâcniri ale unei adunături bolnave atât moral cât şi mintal, un grup de impostori pupincurişti care prin deceniile opt şi nouă ale secolului trecut fuseseră acceptaţi de vechiul regim să "reprezinte", să "fie" filmul românesc - atât la nivel de producţie, cât şi, mai ales (şi mult mai grav!), de şcoală. Ani şi ani de-a rândul, acoperind aproape o generaţie, au profitat de sugrumarea şcolii de cinema şi au vândut locurile la admitere pe sume neruşinate. Au recrutat în institut cele mai mari non-valori, printre care arar se mai strecura şi câte un cap valabil, ca Ducu Darie, Nae Caranfil sau Bose Ovidiu Paştina (Dumnezeu să-l ierte). Au dat cu şmirghel şi terebentină pe creierii studenţilor, tâmpificându-i iremediabil şi desăvârşind opera de îngropare a filmului românesc, iniţiată de Coana Leana şi Tovarăşu' Dulea. Plini de ei şi plini de răutate, incapabili şi venali, inculţi şi înapoiaţi mintal, îşi revendică cea mai pestilenţială perioadă din istoria cinematografiei româneşti.

Noroc că toate au un sfârşit - iar sfârşitul, după exemplul istoriei, sau mai bine zis al preistoriei, e aproape. Căci ce ne învaţă preistoria? Păi, preistoria ne învaţă că omenirea... de la dinozauri! Aceste vieţuitoare dizgraţioase, eşuate într-o fundătură rătăcită undeva între reptile şi păsări, erau un experiment ratat. În preajma lor, alte făpturi, mai bine organizate biologic, mai eficiente şi fiabile, preluaseră ştafeta viitorului: păsările şi mamiferele. Singurul rost al dinozaurilor fusese acela de a verifica nişte metode evolutive finalmente rejectate - iar acum deveniseră redundanţi şi nocivi. Aşa că Dumnezeu a trimis un asteroid, care a lovit puţin planeta în locul unde astăzi se află peninsula Yucatan, şi a măturat frumos balastul. Preistoria îl consemnează ca "Marele Eveniment Cretacic" - şi din dinozauri, care până atunci fuseseră totul, n-a mai rămas nimic!

Doamne... Vino, Doamne... Să vezi ce-a mai rămas din I.A.T.C.-ul vechi şi de demult... Şi dă, Doamne, dă c-un mic eveniment rutier în locul unde astăzi se află strada Matei Voievod, un carnagiu frumos cum vedem la ştirile de la ora cinci. Pune-Ţi, Doamne, mănuşile de unică folosinţă, prinde-Ţi nasul c-un cârlig de rufe, şi fă curat - sacrifică un microbuz, un autocar, ceva, pentru ca din totul... să nu mai rămână nimic!

(26-27 octombrie, 2006
Bucureşti, România
)



 Toate articolele despre Şi totul era nimic...


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Şi toate lacrimile de iubire erau nimic - Şi totul era nimic..., Iulia Blaga
 Lasă că trece - Şi totul era nimic..., Andrei Gorzo
 Cristina Nichituş se întoarce degeaba - Şi totul era nimic..., Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer