Şi totul era nimic..., noul film al Cristinei Nichituş după Liliacul înfloreşte a doua oară (1988), este un film aproape ininteligibil. Nu auzi bine replicile pentru că s-a lucrat cu postsincron şi vocile actorilor sună ca la un film de desene animate dublat în româneşte, punînd replici şi peste guri care stau închise, şi din off, şi replici care se suprapun pînă la glagorie.
În al doilea rînd, nu înţelegi şi pentru că scenariul este varză, personajele sunt multe, apar toate o dată - au, n-au treabă - iar povestea e şi încîlcită în sine, şi încîlcit spusă. În linii foarte largi, ar fi vorba de România de azi, cu spoiala ei de religiozitate din care lipseşte sentimentul religios, cu dorinţa de îmbogăţire şi cu cei umili şi buni care plătesc pentru greşelile celorlalţi. Ar putea fi o comedie, dar nu e, iar dacă s-ar fi intenţionat o satiră, nu s-a reuşit decît un film dezolant şi supraîncărcat în care arabul Abdulah (Ovidiu Lipan Ţăndărică) se converteşte la creştinism (devine un geniu, pictează icoane noaptea), dar îşi ia numele de Adrian Ţîţădemîţă şi devine şi mare manelist, în timp ce are nu se ştie ce fel de relaţie cu două femei care alcătuiesc un soi de tandem Înger şi demon (Cătălina Mustaţă şi Anca Sigartău), în vreme ce o altă tînără moare de cancer după ce a făcut (dar nu e sigur) prostituţie în Spania.
Stilistic vorbind, pe lîngă plutiri ale aparatului pe deasupra copacilor şi porumbei zburînd cu încetinitorul (care cred că au legătură cu Dumnezeu), am mai observat filmări în alb-negru şi din mînă pentru flashbackuri, dar şi sînii Cătălinei Mustaţă (element legat poate de côté-ul manelist, ironizat de cineastă). Să nu uit citatele-cheie: "Nimic nu este adevărat, totul este posibil", respectiv "Am avut totul în viaţă, şi totul era nimic." (Alexandru Macedon).
Filmul a fost realizat cu bani publici.