Vine sfîrşitul anului şi filmele româneşti realizate cu bani publici se grăbesc să iasă pe ecrane. E cazul lui Şi totul era nimic... de Cristina Nichituş (care a cîştigat concursul de finanţare al CNC în prima sesiune din 2004), nu e cazul lui Lacrimi de iubire - filmul, produs de Mediapro. Amîndouă sînt proaste, dar dacă ar fi să-l aleg pe cel mai răsărit, probabil că l-aş alege pe al doilea. Lungmetrajul realizat după telenovela cu acelaşi nume - amîndouă regizate de basarabeanul Iura Luncaşu - n-are pretenţii să fie ceea ce nu e. E confuz dacă nu ştii personajele de pe micul ecran, e jucat ca o telenovelă, e stupizel, plin de muzică şi de hăinuţe "trendy", dar e sincer în stupizenia lui. Să nu se înţeleagă că îl apăr sau că mi-a plăcut, dar punîndu-l lîngă cealaltă premieră românească a perioadei, faci o comparaţie fără să vrei.
Multă metafizică
Filmul Cristinei Nichituş, primul din 1988 încoace, vrea să fie o frescă a României de azi şi nu e decît o mare ciorbă în care intră în doze mai mari sau mai mici: arabul Abdulah care s-a convertit la creştinism devenit Adrian Ţîţădemîţă, mare maestru al manelelor şi pictor de icoane, fosta lui amantă, Margareta (zisă Margo; oare filmul e o continuare la Margo-ul lui Ioan Cărmăzan?!), care e cam curvă, îşi arată sînii la bară pentru a servi pe urmă de model pentru icoanele cu Maica Domnului ale manelistului, o "preşedintă" (nu se ştie de care fel), o femeie tînără care moare de cancer după ce a ctitorit o biserică, o păpuşăreasă care plăteşte la final pentru păcatele tuturor, deşi "practic" e condamnată doar pentru escrocherie, un preot lăsat de nevastă cu care flirtează marionetista, un patron de echipă de fotbal (care are şapcă parcă pentru a semăna cu George Copos şi care n-are nici o legătură cu acţiunea), un arbitru (şi el colateral), o reporteriţă fîşneaţă de televiziune care nici ea nu se prea înţelege ce hram poartă, şi alţii.
Regula după care apar în cadru e simplă şi am verificat-o de mai multe ori: cînd sînt deja cel puţin două persoane, apar rînd pe rînd sau împreună şi celelalte, deşi n-au neapărat treabă pe acolo. Că veni vorba de hram, e şi multă metafizică şi multă religie "brută" în film - o slujbă religioasă de sfinţire a unei biserici, aproape "în timp real", plus una de înmormîntare - ca răzbunare cît pentru zece filme de sub dictatură. La slujba din debutul filmului, unde vin toate personajele de te miri unde mai încap, moare manelistul, şi doamna Roberta, poliţista cu unghii roşii, începe o anchetă. La sfîrşitul acestei anchete, vinovată iese cea mai puţin vinovată. Înţelegeţi sensul acestei inechităţi sociale? Aţi pătruns trimiterea pe care meseria de marionetistă a eroinei o face către România manelistă de azi, denudată de metafizică, dar şi spre o posibilă profesiune de credinţă a cineastei?
Filmul e de neînţeles şi pentru că sonorul e făcut la postsincron şi e făcut prost. Uneori ai surpriza să vezi că actori cu gura închisă vorbesc totuşi, alteori îi vezi vorbind, dar nu se aud de nicăieri. Alteori se aud toţi deodată. Sonorul e de aşa calitate, încît am pierdut multe replici importante şi pline de sens, în care se vorbea despre Dumnezeu şi despre viaţă. "Nimic nu e adevărat, totul e posibil" e fraza care recomandă filmul, pe afiş. După cum se vede, e posibil. Mi-e jenă să mă gîndesc cum dă decanul Cristina Nichituş ochii cu studenţii ei de la UNATC.
Şi totul era nimic...
Scenariul şi regia: Cristina Nichituş.
Cu: Anca Sigartău, Cătălina Mustaţă, Adrian Titieni, Magda Catone.