Se dezbate de la un timp, la noi, un trecut care ne-a intimidat până acum vreme de 16 ani. Şi dacă CNSAS-ul, când e vorba de unul sau altul dintre politicienii care vor şi mai multă putere şi funcţii, se împiedică încă în tot felul de bariere şi face lumină numai pe porţiuni, arta este cu un pas înainte. După spectacolele lui Alexandru Tocilescu de la Teatrul Mic (O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu), Teatrul Naţional (Comedie roşie) şi Bulandra (Elizaveta Bam), procesul comunismului continuă în acest din urmă teatru cu un spectacol de Cătălina Buzoianu. Dramaturgul Matei Vişniec a scris piesa Richard al III-lea nu se mai face din dorinţa de a comenta raporturile artei cu puterea, iar regizoarea a văzut în acest text (redenumit Richard al III-lea se interzice, în memoria tuturor spectacolelor interzise de la Bulandra) un prilej de a reconstitui, odată cu împrejurările tragice în care a dispărut un creator ce a marcat istoria teatrului, Vsevolod Meyerhold, profilul unei epoci care a castrat cu bună ştiinţă, în mod organizat, gândirea creatoare.
Reuşita este cu atât mai demnă de apreciere cu cât scenariul de spectacol pe care îl propune Cătălina Buzoianu nu este unul simplu. Ceea ce vedem este înfruntarea permanentă dintre lumea scenei, adică a libertăţii totale, acolo unde creatorul îşi concepe sistemul său revoluţionar, intrat în manualele teatrale cu numele de biomecanica, şi ochii atenţi ai cenzurii. Repetiţiile pentru ultimul spectacol al lui Meyerhold, cu Richard al III-lea de Shakespeare sunt pretextul pentru un alt spectacol, acela al luptei ce se dă în interiorul unei conştiinţe. Fiindcă Meyerhold a fost unul dintre cei care au crezut în binefacerile sistemului sovietic, pe care l-a şi sprijinit la început, până când a simţit că a participat la o uriaşă fraudă, până când a înţeles că utopia nu trebuie pusă mai presus de oameni şi adusă cu orice preţ în practică. Faptul că a ţinut la ceea ce el numeşte obsesiv de-a lungul spectacolului "libertatea din propriul cap", apărând-o chiar cu preţul încarcerării şi, apoi, al pierderii vieţii, a făcut din el o victimă a sistemului. Un prizonier paradoxal, fiindcă şi-a petrecut detenţia fiind, de fapt, în sfârşit, liber.
În ciuda subiectului, spectacolul are multe momente pline de umor, fiindcă râsul este reacţia firească la absurdul ciocnirii dintre creativitatea aflată în plin avânt şi pretenţiile sistemului de a o controla şi "ajusta" ideologic. Un exemplu în acest sens este raportul întocmit de comisia de cenzură despre "cetăţeanul Shakespeare", pe care comisarii au fost nevoiţi să-l citească, pentru a descoperi dacă nu se ascund în opera lui aluzii periculoase. Aluzia, este, de altfel, considerată o adevărată armă, iar efortul cenzorilor de a căuta cu lumânarea aceşti "duşmani", lupta lor împotriva "actualizării", considerate un afront la adresa tovarăşului Stalin personal, le amintesc tuturor celor are au trăit acele vremuri absurdul în care trăiau. Nu ştiu dacă cei foarte tineri, care par amuzaţi de multe dintre replicile şi momentele spectacolului înţeleg foarte bine amploarea dramei pe care au trăit-o generaţiile anterioare. Dar cu siguranţă şi ei sunt străbătuţi de un fior în momentul apariţiei unei "armate" de stalini, toţi actorii din trupa lui Meyerhold punându-şi măşti cu chipul acestuia.
Deşi figura protagonistului este cea importantă (greutatea rolului apasă pe umerii lui Virgil Ogăşanu, care pierde în unele momente capacitatea de concentrare, reuşind însă, spre final, să ne arate cu simplitate, că demnitatea poate face din sfârşitul unei singure fiinţe, un adevărat simbol), spectacolul reuşeşte mai ales prin personajele secundare. Acestea refac o adevărată frescă a societăţii sovietizate până în straturile sale profunde, acolo unde mamele, taţii şi chiar copiii - adevăraţi "oameni noi" - se ocupă voluntar cu aducerea la ordine a fiilor şi taţilor lor, întru apărarea sistemului atotputernic. Interpretând mai multe roluri, Coca Bloos, Doru Ana, Radu Amzulescu şi Petre Lupu devin centrii de interes ai construcţiei şi pilonii ei de rezistenţă. Nu mai puţin, modernitatea acestuia vine din folosirea multimedia care trasează subtil graniţa dintre zilele noastre şi acea epocă de care ar trebui să ne reamintim cu toţii cât mai des, pentru a evita să o retrăim, sub o formă sau alta.