Un spectacol marca Bulandra despre dictatura comunistă în teatru. Cînd l-a interzis pe Richard al III-lea, dictatorul a legitimat crima.
Stalin, întîiul şi ultimul
În deceniile trei şi patru ale secolului trecut, regizorul rus Vsevolod Meyerhold formula o nouă estetică teatrală contrazicînd dogma general admisă în vremea lui, în legătură cu reproducerea vieţii pe scenă: "Pe scenă tot ce e adevărat pare fals şi tot ce e fals e adevărat" susţinea el. Dictatorului rus I.V. Stalin şi serviciilor lui de propagandă nu le-a plăcut acest fel de a pune problema şi l-au ucis. A fost condamnat la moarte într-un proces fără martori şi executat conform sentinţei, fără drept de apel.
Ambiţia şi reuşita spectacolului bucureştean stau tocmai în puterea de transforma în realitate scenică tensiunea gîndirii teatrale care se zbate să armonizeze falsul şi adevărul în condiţiile cînd viaţa e ameninţată.
Richard şi Stalin
În piesa lui Matei Vişniec, regizorul luptă cu vizibile şi invizibile comisii pentru ca spectacolul său cu Richard al III-lea de Shakespeare să poată să existe. Cătălina Buzoianu luptă cu Vişniec, cu Shakespeare, cu actorii teatrului Bulandra, cu propriile amintiri pentru a desluşi şi ordona, pentru a sensibiliza spectatorul de astăzi - departe de Stalin şi de Meyerhold - la răsuflarea fierbinte care a asigurat supravieţuirea teatrului în vremurile cînd au fost persecutaţi şi ucişi creatorii săi. Sub ochii noştri, Virgil Ogăşanu (Meyerhold) încearcă să elimine tot ce ar fi trimitere concretă la epoca lui Richard al III-lea, sau a lui Shakespeare, la personajul cronicilor istorice, pentru a-l lăsa să se exprime pe omul devenit tiran, cel ce nu dă înapoi în faţa crimei cînd e vorba de putere. Condamnat să-şi caute în eternitate calul, Richard începe să semene cu Stalin şi în imaginaţia regizorului cei doi se explică şi se condiţionează unul pe altul.
Trădătorii din intimitate
Meyerhold e interesat de teatru, nu de putere, dar temnicerii ştiu că dacă îi lasă mintea să zburde, puterea dobîndită de artist va fi infinit mai persuasivă şi mai durabilă decît cea impusă de poliţie. Spectacolul din spectacol - Richard al III-lea - este ţinut sub tirul observaţiilor stupide, amănuntele se modifică şi substanţa lui de dizolvă, imperativele ameninţătoare ale cenzorilor din lojă sînt dublate de vocile părinţilor, ale soţiei, ale actorilor, îndemnîndu-l pe artist să cedeze: viaţa e mai importantă decît arta. Nimeni nu-i poate răpi libertatea din mintea lui, crede Meyerhold. Or, tocmi această libertate este asediată de oamenii din intimitatea artistului, demisia lor este complice, ei sînt faţa cea mai durabilă a dictaturii. Nu am citit - din păcate - piesa lui Matei Vişniec, dar, aşa cum este structurată prima parte a spectacolului, evoluţia acestui conflict întreţine tensiunea şi izbuteşte să dea fluiditatea şi dramatism salturilor de la realitatea scenei bucureştene, la cea de demult de la teatrul lui Meyerhold, de la brutalitatea interogatoriilor la consecinţele lor în imaginaţia artistului. Decorul lui Mihai Mădescu construieşte reperele concrete care permit trecerea firească de la acţiunea exterioară la cea din mintea personajului, teatrul din teatru are corporalitate dar şi stranietatea obiectelor din vis.
Naşterea unui monstru
În rolul lui Meyerhold, Virgil Ogăşanu nu joacă eroul, ci omul: în cele mai umilitoare momente ale existenţei sale fizice găseşte puterea de a fi el însuşi; în succesiunea cedărilor, transmite sugestia a ceea ce ar fi vrut şi ar fi putut să facă. Renunţînd la efecte, la spectacolul zgomotos al înfrîngerii, Ogăşanu are aura artiştilor mari care fac ce trebuie cu aerul că nu fac nimic. Radu Amzulescu, actorul distribuit în rolul lui Richard, combină vigoarea replicilor shakespearene cu bicisnicia trădării concrete, zilnice, dintre toate măştile ludicului cel mai bine i se lipeşte de faţă cea a trădătorului, actorul construieşte trecerile contribuind esenţial la structurarea imaginii complexe a spectacolului. Coca Bloos (mama), Petre Lupu (tatăl), Valeria Ogăşanu (soţia) - personaje concrete şi plăsmuiri ale regizorului din piesă - evoluează pe spaţiul strîmt dintre realitate şi vis, dintre vis şi coşmar. Tot o plăsmuire a minţii înfierbîntate este şi personajul lui Stalin aşa cum apare el în spectacol, jucat de Doru Ana. În imaginaţie, dictatorul, "părintele popoarelor" conversează protector cu artistul, în realitate temnicerul, chiar cînd e binevoitor, e tot o piesă a mecanismului de distrugere. În tot acest nod de vorbe şi stări, se aude vocea pură cu intonaţii fireşti a Ancăi Sigărtău (sufleor), martor şi memorie a unei istorii însîngerate.
Firele acţiunii şi ale meditaţiei despre soarta teatrului şi artistului în vremuri de masacru coagulează în scena naşterii: sacrificiile nu au fost materia primă a unei lumi noi, dimpotrivă inutilitatea acestor sacrificii a creat sub ochii noştri un monstru. Richard al III-lea, criminalul tragic interzis, este înlocuit de "omul nou" al crimelor pe bană rulantă.
Spectacolul continuă, parcă prea lung după acest moment şi acestui reproş i se poate adăuga observaţia că începutul (textul în limba engleză, Meyerhold din enciclopedie, încercările de a mima exerciţiile biomecanice) întîrzie declanşarea magiei spectacolului. Dincolo însă de amănuntele care pot aparţine unei reprezentaţii anume, cred că acest spectacol al Cătălinei Buzoianu este expresia unui talent matur, atitudinea demnă a unui intelectual, autor al propriului raport referitor la crimele comunismului.