We'll call it Christmas when the adverts begin / Îi zicem Crăciun cînd încep reclamele, cîntă Damien Rice pe noul său album, 9 Crimes. E o crimă că nu mă entuziasmează Crăciunul 2006? Cel mult îmi dă, aşa, senzaţia că ar trebui să-mi împodobesc umorile cu un kitsch simpatic, de vacanţă "pensionărească":
You've Got M@il, văzut cu toate elementele vitale la o aruncătură de deget: pătura, pisica, seminţele, ţigările, ciocolata. (Mă bucur că au pus beculeţe în oraş. Se aprind ele toate odată?). Documentarele de război de pe Discovery Civilisation, care din pricina memoriei mi se par tot altele. Căci agresivitatea trebuie arsă, iar sfîrşitul anului, se ştie, e un compost de nemulţumiri, regrete, plictiseli tasate.
Sau mai bine ar merge un kitsch de cursă lungă, Bărbierul din Siberia, cu amplitudine largă, dens precum ceaiul fierbinte cu miere băut în iarna vrajbei noastre, telenovela cu aromă de carte - nu, îmi place, mi se face dor de el ca de o persoană.
Sau ceva mai uşor: Love Actually care începe, deconectant, cu o înmormîntare, dar continuă cu mai multe lovestory-uri, Crăciunul fiind pentru personaje declanşatorul, provocarea, scuza sau alibiul.
Fiindcă avem un număr recapitulativ, o să fac mai ales o listuţă cu filmele care au rulat anul ăsta la noi şi pe care mi-a făcut plăcere să le văd, şi am să vă scutesc şi de colindul de tăiat venele Silent Night, tot în interpretarea inegalabilului Damien Rice. Deci tragem linie şi adunăm scorul cu motivele.
Fără nici un fel de ordine, doar cea a numărului de spectatori:
Ice Age 2: The Meltdown de Carlos Saldanha - pentru că "euforia dezastrului" şi iubirea sînt de nedespărţit. (Am văzut recent documentarul An Inconvenient Truth, cu Al Gore "în rolul principal", şi să ştiţi că au un miez comun.)
Miami Vice - pentru modelul cu care e tricotat, pentru textura lui poroasă, metalică, definitorie deja pentru stilul lui Michael Mann.
Garfield 2 - ei, na, cum de ce?
Inside Man de Spike Lee - pentru precizia regiei, pentru ritmul lui de ceasornic, pentru Clive Owen, dar şi pentru reverenţa făcută lui Dog Day Afternoon.
Crash de Paul Haggis - pentru scriitura lui minuţioasă şi mai ales pentru felul în care demonstrează, prin scriitură, că tot ce facem modifică destinul celorlalţi.
A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu - pentru umorul lui deştept şi trist, pentru (auto)ironia lui blîndă şi înţelegătoare faţă de "românaşii noştri", dar şi pentru percepţia înţeleaptă a mersului istoriei.
Syriana de Stephen Gaghan - pentru judecata lui masculină asupra realităţii, pentru densitatea documentării, pentru seriozitatea abordării cinematografului politic aşa cum se făcea el în anii '70, de ce nu, şi pentru George Clooney.
Volver - pentru că femeile sînt la Pedro Almodóvar deja un regn, pentru că isterice, fantomatice, criminale, violate, muribunde sau deja / fals moarte, ele alcătuiesc umăr în umăr patul ăla de frunze care îngraşă pămîntul.
Lady in the Water de M. Night Shyamalan - pentru că în spatele basmului kitchios se află o lume pe care majoritatea şi-o refuză.
United 93 de Paul Greengrass - pentru că nu văd alt film "artistic" despre atacurile teroriste de la 11 Septembrie care să poată fi realizat într-o manieră mai onestă şi mai cutremurătoare. Nici măcar o sprînceană ridicată spre spectator.
Broken Flowers de Jim Jarmusch - pentru graţia cu care vorbeşte despre ratare.
Proof de John Madden - pentru că tratează şi pentru cum tratează inteligent, elaborat într-un scenariu care stă ca linguriţa în cafeaua cu prea mult zahăr, tema încrederii. Unde se duce cînd se duce? Scriam tot aici.
Hîrtia va fi albastră de Radu Muntean - pentru că e cel mai onest, mai firesc şi mai adevărat film despre decembrie '89 de pînă acum.
The Big White de Mark Mylod - pentru că, deşi e din afara sistemului, nu-şi face un titlu de glorie şi evită graţios marotele filmului independent; pentru interpretările actoriceşti de rezistenţă; pentru înţelegerea naturii umane.
Caché de Michael Haneke - pentru cum recontextualizează rolul aparatului de filmat, făcînd din el un actor şi chestionîndu-i poziţia.
De battre mon coeur s'est arrêté de Jacques Audiard - pentru că în exterior un noir urban, rău, iar pe dinăuntru un film delicat despre un om care descoperă la timp pedalele salvării.
Lundi matin de Otar Iosseliani - pentru că nu vorbeşte despre mare lucru, dar vorbeşte despre mari lucruri; pentru uşurătatea lui gravă.
The Road to Guantanamo de Michael Winterbottom şi Mat Whitecross - pentru mesajul lui politic, dar şi pentru cum inovează în cîmpul alunecos al docu-ficţiunii.
Marie Antoinette de Sofia Coppola - pentru că e aproape de nepovestit, pentru că e plin de substanţă volatilă, pentru că e unul dintre cele mai originale filme ale anului.