Sexul: o armă de distrugere - Oleanna

Perspectiva acuzaţiilor de hărţuire sexuală tinde să anuleze tot farmecul relaţiei dintre un bărbat şi o femeie. Flirtul este o problemă de carieră şi putere aflăm la Teatrul Act, din ultima premieră a anului 2006, Oleanna de David Mamet.

Experţii din Statele Unite au ajuns la concluzia că un profesor universitar reclamat că a hărţuit sexual un student sau o studentă este oricum culpabil din punctul de vedere al autorităţii pentru că poziţia lui ierarhic superioară creează o dinamică prin care îşi asigură consimţămîntul persoanei asediate, atacate, cu mîinile, cu vorbele, cu subînţelesurile. Unul dintre aceste scandaluri a făcut epocă: audierile judecătorului Clarence Thomas pentru un post la Curtea Supremă au etalat mărturia unei foste colaboratoare, Anita Hill; ea l-a acuzat de hărţuire sexuală, şi de concepţii sexiste. Acuzaţia, în pofida probelor greţoase produse, n-a putut fi confirmată şi cu un scor foarte strîns, Thomas a fost confirmat de Senat. Dar persistă, cu alte personaje, nebuloasa conflictelor în care gesturile întîmplătoare, afirmaţiile scoase din context devin probe într-o serie de procese unde sexul este folosit ca o armă utilă în distrugerea unor reputaţii, cariere, vieţi. Intenţia pozitivă de a oferi celui slab posibilitatea de a se apăra de insistenţele celor puternici a transformat vulnerabilitatea într-o armă, maculînd şi anihilînd tot ceea ce e invidiat sau detestat.

Foloasele ideilor la modă

Piesa Oleanna de David Mamet nu este o transpunere în cheie dramatică a unui subiect oarecum ieşit din modă, ci un studiu despre putere: puterea dobîndită de un individ asupra altuia, despre felul cum poate deveni o relaţie normală un cîmp de luptă, un îndreptar util pentru transformarea jumătăţilor de adevăr în minciuni: prin repetare minciuna capătă statut de adevăr, un "adevăr" din ce în ce mai îndepărtat de realitate. Teatrală în această piesă este şerpuirea printre ipotezele pe care le-ar putea avea relaţia între un profesor, odată nonconformist, şi o studentă, ipotetic nonconformistă, persoană depăşită de meandrele discursului intelectual, dar cu antene foarte sensibile la tot ceea ce ar putea favoriza propria ei stabilitate. Importantă nu e dezbaterea despre îndreptăţirea morală a proceselor de hărţuire sexuală, ci felul cum oamenii izbutesc să instrumentalizeze orice idee dacă pot să tragă un folos din ea.

Cuvintele şi drama

Menţinerea spectacolului la nivelul descifrării discursului personajelor transformă materialul dramatic într-un manifest, asemănător - cum observa cineva după premieră - cu discursurile secretarilor de partid cu faţă umană din filmele româneşti. Regizoarea Andreea Vulpe a lucrat foarte atent răsturnările de situaţie dramatică: cele două personaje marchează momentele esenţiale, tot timpul se explică şi îşi explică lor ce se întîmplă, parcă luaţi de un tsunami de vorbe. În exces, cuvintele sting ambiguitatea situaţiilor: aşa cum e jucată scena centrală pentru evoluţia conflictului - cea în care profesorul o ia pe studentă de umeri în ceea ce ar putea fi o îmbrăţişare şi ea îl respinge spunînd "nu" - e evident că el nu are nici un fel de intenţie ascunsă. Or, această evidenţă diminuează tensiunea teatrală. Şi profesorul, şi studenta detestă America, ţară a consumului pragmatic, dar în timp ce el prin renunţări succesive îşi elaborează propriile reguli ale contestării, ea aderă la ideologie de grup, are un set de principii, spune "noi" cînd cere cenzura. Revoluţia nu s-a produs încă, dar viitorul îşi pregăteşte deja nomenklatura.

Grijile intelectualilor

Adrian Titieni, actor modern, ştie cum să fie cu gîndul în altă parte în timp ce vorbeşte şi te obligă să-l urmăreşti în această altă parte, el sugerează toată confuzia în care se mişcă profesorul: elanurile contestatare stinse de dulcile obligaţii ale vieţii de familie, plictiseala şi curiozitatea, neputinţa de a renunţa, revolta faţă de manipulare. Partenera lui, Emilia Bebu, joacă toate cuvintele, mai puţin ceea ce e dincolo de ele.

Dacă n-am avut o scăpare de atenţie, titlul piesei, Oleanna, nu se lămureşte în spectacol: aflu din foaia ţinînd loc de program că e numele unui teritoriu utopic, unde "oamenii liberi şi intelectuali trăiau fără griji"; se spune că ar fi existat, pe la 1825, în Pennsylvania, amintirea lui fiind perpetuată de un cîntec popular. Decorul sumar, semnat de Dan Titza, nu sugerează şi nu evocă aşa ceva.

Vestea bună e că hăţuirea sexuală a devenit subiect de comedie. Vestea proastă e că societăţile libere nasc în mod spontan ideile şi oamenii care le fac posibilă dispariţia. Dacă vor să fie liberi, intelectualii n-au cum trăi fără griji.