O parodie inginerească - OSS 117: Le Caire nid d'espions

Când o freci ambiguu şi evaziv, lungind-o fără s-ajungi nicăieri, simţi nevoia de a te sublima prin sintagma "liru-liru". Copiii, cu propensiunea lor spre rime - chiar şi şchioape, uneori - au dezvoltat-o la "liru-liru / crocodilu'". Şi, din moment ce tot suntem în plin absurd, nu cred că se supără nimeni dacă aranjăm puţin rima ca să sune mai bine din coadă, îngăduindu-ne licenţa literară "liru-liru / clocodiru'".

Cam asta ar fi - deşi nu neapărat în sens rău - logica filmului realizat de Eric şi Nicolas Altmayer. Cei doi producători francezi, pătrunşi de un mood nostalgic, s-au îndrăgostit de nişte cărţulii ale lui Jean Bruce, găsite în biblioteca părinţilor. Nimeni nu mai ştie, în zilele noastre, că acum vreo şaizeci de ani Bruce îl inventase pe 117, precursor al lui 007, spion american în slujba O.S.S. (precursoarea C.I.A.). Descoperind astfel un simbol al anilor '50-60 de mult îngropat, dar încă destul de viu în sinea lui, pare-se, fraţii Altmayer s-au hotărât să-l readucă pe ecran cu tot tacâmul, sub forma unei metaparodii - preluând imageria cinematografică a epocii până în cele mai mici amănunte. Nu numai decorurile, costumele şi recuzita sunt aproape perfecte, ci chiar şi cromatica, eclerajul, mizanscena şi decupajul, ritmul montajului şi înlănţuirile "stilate" dintre secvenţe - şi aşa mai departe. Cel puţin din acest punct de vedere, pariul le-a reuşit - fiindcă filmul arată atât de şaizecist, încât orice neavizat ar crede că are de-a face cu o peliculă originală, în copie trasă proaspăt după un negativ perfect conservat (personal, aş fi inclus chiar şi nişte zgârieturi şi rupturi ale peliculei, aşa, mai artistice...).

Evident, respectiva identificare stilistică intră în contrapunct cu detaşarea parodică - zone unde încep să intervină paradoxurile nu tocmai bune. Concepţia artistică a autorilor, preluată şi dezvoltată la nivelul regiei de Michel Hazanavicius, e admirabilă, iar mijloacele de realizare, lăudabile - însă rezultatul, în mod neaşteptat şi dezamăgitor, lasă mult de dorit; poate tocmai din cauza prea marii exactităţi a reconstituirii, care sufocă spontaneitatea sub rigoare inginerească.

Story-ul, în sine, e complet abulic, aşa cum se şi intenţiona. Un tohu-bohu de spioni şi alte interese claie peste grămadă la Cairo, după tipicul acelei perioade din toiul Războiului Rece, printre care Hubert Bonisseur, alias O.S.S. 117, se rostogoleşte ca un tembel, înţelegând totul pe dos şi rezolvând toate problemele din greşeală (asemănarea cu Panterele Roz şi ceilalţi împiedicaţi ai lui Peter Sellers e inevitabilă - şi, din păcate, defavorabilă). Interpretat cu şarm dinţos şi insipid de Jean Dujardin, eroul (îl putem numi astfel, că tot ne aflăm pe tărâmul parodiei!) întruchipează perfect nu numai personajele tip manechin de vitrină ale epocii (în primul rând, evident, James Bond-ul lui Sean Connery, dar ne amintim şi de James Stewart, Jean Marais sau Gerard Barray), ci şi fixurile occidentalilor în general şi ale francezilor în special, mai ales în relaţia cu diversele foste colonii - personajul gafează non-stop, vis-à-vis de Islam, Egipt, culturile musulmane şi semite, etc., tratându-le pe toate cu ignoranţa condescendentă a apusenilor. În genere, varza scenaristică e agrementată cu trimiteri pe la toate leit-motivele de actualitate ale perioadei (Dien Bien Phu, pierderea coloniilor, recrudescenţa fundamentalismului islamic, a patra Republică Franceză, ascensiunea lui Nasser, nostalgicii nazişti care încearcă să perpetueze în clandestinitate Al Treilea Reich, exotismul ruşinos al "pederastiei", etc.).

Evident, firul logic care uneşte toate aceste elemente stă cu deliberare cam la nivelul unui joc de-a spionii al copiilor de şcoală generală: toate firmele sub acoperire ale serviciilor secrete sunt zootehnice (combinate de creştere a găinilor, oilor, vitelor, etc.), iar agenţii speciali se dedică trup şi suflet problemelor de producţie - una dintre cele mai inteligente secvenţe fiind aceea a dialogului despre animale agrementat cu consideraţii filosofice, care degenerează prompt în absurd ionescian pur; ascunzătoarea naziştilor, plină de tehnică S.F., se află în Marea Piramidă; pistele false se încâlcesc între concurenţa firmelor, naţionalismul "Tigrilor lui Cheops" şi traficul de arme sponsorizat de K.G.B.; 117 se distrează aprinzând şi stingând lumina din hală, pentru a face găinile să cotcodăcească sau să tacă, etc.

Parodierea lui James Bond e evidentă, în pofida afirmaţiilor contrare făcute de Dujardin - fie şi numai prin gestul personajului de a-şi aranja mereu cravata, chiar şi pe fundul Canalului de Suez, după ce şi-a dezlegat bolovanul de la picioare. Alte plecăciuni parodice îl omagiază pe Hitchcock, mai ales în secvenţa urmăririi prin labirintul străduţelor din Cairo - trimitere directă la The Man Who Knew Too Much (şi ratată, la fel ca toate elementele comice ale filmului, de altfel, la mustaţă: s-ar fi întregit perfect dacă eroul, de fiecare dată când ajungea în câte-un alt loc al păienjenişului, îl vedea iar pe omul cu djellaba, la doi paşi de el, îndepărtându-se în fugă).

Ajungem, dar, la cestiunea care ar fi trebuit să fie alfa şi omega acestui film, intenţia şi finalitatea, capetele traiectoriei - rămase, din nefericire, separate, şi lăsând cercul deschis: umorul. Se pare că absolut toţi cei care au cooperat la realizarea filmului (atât de strâns şi de interactiv, după cum reiese din declaraţiile lor de presă), se situează la acelaşi nivel: au un simţ al umorului absolut sclipitor la nivelul percepţiei şi al teoriei, şi complet absent în materie de creativitate. Toate, dar absolut toate gagurile parodiei sunt hazlii şi sălcii. Poantele nimeresc drept la ţintă, iar ţinta sună înfundat. De la cap la coadă, spectatorul zâmbeşte amuzat fix, fără a izbucni în râs nici măcar o dată. Ceea ce e bine cât e bine, dar de la un moment dat devine obositor, şi chiar agasant.

Aş putea să enumăr, exemplificativ, câteva dintre cele mai reuşite momente comice. Pe primul loc, evident, stă secvenţa când eroul, exasperat de incantaţiile muezinului care cheamă credincioşii la rugăciune înaintea zorilor, se duce şi-i face scandal că unii mai vor să şi doarmă, provocând un incident diplomatic; ar urma obligatoriul moment muzical din restaurantul hotelului, suficient de vioi pentru a împinge spectatorul să fredoneze şi după terminarea filmului (mai ales că partitura e reluată pe genericul final); rememorările melodramatice ale prieteniei dintre erou şi Jack, pline de râsete tâmpe pe plajă şi trimiteri discret-explicite la sugestiile homosexuale involuntare (element rotunjit ingenios prin dezvăluirea finală - un alt clişeu al genului, bine speculat); secvenţa aruncării în canalul Suez, pe al cărui fund se unduieşte o adevărată populaţie de schelete cu bolovani legaţi de picioare; Prinţesa Al Tarouk, spioana inamică sexy şi care mereu o dă în bară, ca atare fiind pedepsită cu câte o partidă de sex troznitor în timpul căreia îl gratulează pe 117 cu complimente animaliere, gen "cămila mea", "crocodilul meu", "crotalul meu", etc.; urmăritorul omniprezent care de peste tot dă telefoane tâmpite ca să anunţe "tocmai pleacă din hotel", "tocmai a venit la hotel", până când însuşi şeful lui nu mai suportă şi-l omoară; şi, desigur, diversele perle de incultură ale agentului secret, tipice pentru nivelul intelectual turisticoid al occidentalilor în raport cu tot ce-nseamnă orient şi, mai ales, tradiţie şi istorie.

Dacă referitor la The Prestige, un film ce se voia serios, spuneam că ar merge ca garnitură pentru popcorn şi cola când îţi scoţi familia sâmbăta în oraş, despre OSS 117 - Cairo, cuib de spioni aş spune că e recomandabil ca divertisment intelectual uşor între prieteni. Spectatorii trecuţi de cincizeci de ani, care ţin minte poncifele anilor cincizeci-şaizeci în cinema, le vor recunoaşte şi se vor distra ca atare. S-ar mai bucura şi cei care râd la orice comicărie, indiferent de calitatea acesteia. Singurii care s-ar plictisi copios la acest film ar fi spectatorii de nivel mediu şi fără o cultură cinematografică prea vastă - adică, marea majoritate a publicului, nu întotdeauna dispusă să accepte convenţii de genul "liru-liru / clotaru'".

23 ianuarie 2002, h. 00:30-02:54
Bucureşti, România