Se pare că OSS vine de la Office of Strategic Services. A fost creat pentru misiuni în spatele liniilor inamice în Franţa ocupată din cel de-al doilea război mondial. Un franţuz, Jean Bruce, s-a apucat să scrie romane de spionaj, asemenea lui nenea Ian Fleming, şi l-a creat în 1949, pe agentul Hubert Bonisseur de La Bath, alias OSS 117.
Prima dată a apărut pe ecran în 1956, dar n-a impresionat pe nimeni. Aşa că revine în 1963 (OSS 117 se déchaîne, regizat de André Hunebelle - Fantomas, Cocoşatul). Bonisseur este Kerwin Mathews (alias Sindbad al lui Harryhusen), apoi devine Frederick Stafford. Cam schizoid, mai schimbă identităţi până la ultimul film, în 1970 (OSS 117 prend des vacances).
Bruce a murit în 1963, după ce scrisese 75 de romane OSS, dar soţia sa a preluat condeiul şi a mai dat gata 147 de romane până în 1986, de când fiul şi fiica au continuat să mai scrie 24 de romane. Nu atât de diferit faţă de familia Broccoli, deţinătorii francizei James Bond în cinema, sau de romanele cu Bond scrise de John Gardner ş.a.
După ce a pornit seria 007, francezii au văzut potenţialul şi şi-au dorit un super-agent tricolor şi fromageriu, dar n-au ajuns mai departe de Coplan. Asta până la acest "veritabil cuib de spioni" (OSS 117: Le Caire nid d'espions / Cairo - Cuibul spionilor), care ne duce înapoi în timp, la... Cairo (sic), în 1955. Hubert Bonisseur de La Bath alias OSS 117 revine în cheie comico-parodică, sub identitatea lui Jean Dujardin (Brice de Nice). Coafat expres, în unele imagini Dujardin e Sean Connery, cap tăiat, sau Fabio Testi sau fratele lui Connery, Neil, cel care a jucat în parodia italiană OK Connery. Trage cu ochiul la Matt Helm şi Derek Flint (inspiraţiile-cult ale lui Austin Powers) şi la Jean Paul Belmondo, omul din Rio, dar şi la tocăniţă (la blanquette), care este şi o rimă şi o parolă în film. Suav, se luptă cu extremiştii musulmani, agenţii nazişti, comunişti, killeri şi bătăuşi plătiţi, femei fatale şi... găini la fel. Înfumurat, replica "nu ştiu dacă e extrem de inteligent sau prost ca noaptea", i se potriveşte mai bine ca freza.
OSS versiunea 2006 face şi apropouri de conotaţii sexuale de gen diferit de al predecesorilor săi şaizecişti, pe care i-ar face să roşească sau să-l ia la bătaie. Glumele gen ZAZ se îmbină cu reconstituirea de epocă, atmosfera excelentă de Cairo anii '50, completă cu un moment muzical retro (Bambino, hitul lui Dalida, cântat în arabă). De la pre-generic, în alb-negru, la genericul tipic sixties, OSS îşi trage seva din stilul acela de filme desuet azi, de o poezie şi un romantism aparte. Aş zice că e mai bun ca seria Austin Powers, de mai bun gust, mai funny şi mai sexy. În mod cert mai stângaci sexual, mai avicultor şi mai gurmand. Şi bineînţeles că se va face o continuare, pe care-o aştept de pe acum. "La blanquette est bonne."