Ca-n filme nu e ca-n viaţă! - The Pursuit of Happyness

Vezi uneori câte un film şi simţi că nu te convinge, şi pace - dar, când îi spui autorului, ţi-o şi retează: "Păi e după un caz real, dom'le, aşa a fost şi-n realitate!"
Ei, şi?

Alteori, descoperi câte o întâmplare, situaţie, biografie, etc. din celebra familie a lui "Viaţa mea e un roman". O aşterni frumos pe hârtie şi dai fuga-fuguţa cu ea la un producător. Un consilier al lui o citeşte, se uită la tine cu ochi străini şi goi, şi te întreabă blând:
Ei, şi?

Aşadar, prin 1981, Chris Gardner era sărac lipit, şomer, părăsit de nevastă, c-un fiu la grădiniţă, daţi afară din toate locuinţele pentru neplata chiriei, de-au ajuns să doarmă la azilul de noapte - săracii. Dar Chris nu s-a lăsat, nu s-a sinucis, nu s-a luat de băutură, n-a dat la nimeni în cap ca să-i fure portofelu', ci a continuat să lupte, să facă muncă patriotică urmând totodată şi cursuri de agent, până-ntr-o zi când, ce să vezi, firma unde era stagiar pe gratis i-a dat un post de broker - yay! Peste ani de zile, multimilionar, Chris dădea bani la azil şi la săraci şi povestea într-un interviu, pe "20/20", cum nu şi-a pierdut el credinţa şi pân-la urmă Dumnezeu la ajutat şi-acuma uite la el!

Foarte frumos.
Foarte adevărat.
Foarte cinematografic.
... Cu condiţia să şi ştii să faci un film interesant dintr-o poveste adevărată interesantă.

Nu e cazul să înşir acum tot pomelnicul de reguli, în mare parte modulare, adaptabile, elastice, ţinând mult de experienţă şi intuiţie, care guvernează acest parcurs - de la faptul de viaţă la povestea de ficţiune. V-aş trimite doar la Costa Gavras, cu Z şi L'Aveu, ca să vedeţi cum a făcut. Sau la Oliver Stone, cu atâtea altele, şi mai bune, şi mai rele. Sau la Cristi Puiu. Sau chiar la Last King of Scotland, care chiar acum rulează pe ecrane!

Numai că, din păcate, scenaristul Steven Conrad şi regizorul Gabriele Muccino n-au ştiut decât o parte din reguli - sau, poate, or fi cunoscut mai multe, dar le-au aplicat aiurea. Un exemplu: pe la începutul filmului, apare foarte mult cubul lui Rubik. În realitate, Chris n-avusese nici o treabă cu el - dar ei l-au preluat din arsenalul epocii şi l-au folosit ca pe un cârlig care să amorseze relaţia cu un personaj ce ulterior se va vădi decisiv, totodată relevând voinţa, ambiţia şi aptitudinile eroului. Admirabil - şi insuficient! Cubul lui Rubik Ernö ajută la construirea unei secvenţe reuşite, şi nu rezolvă nimic în planul dramaturgiei - cu sau fără el, povestea tot acolo ajungea.

Şi până să ajungă, curge exasperant de repetitiv şi monoton. Mereu şi mereu, aceiaşi proprietari care cer chiria până-l dau afară, aceleaşi mici ghinioane (scannerul de oase pe care fiecare trecător cum îl vede, cum îl fură), şi mai ales, aceleaşi alergături inutile pe străzi (ba ca s-ajungă la timp la un interviu, ba ca să-şi ia înapoi scannerul furat, ba ca să nu-l prindă taximetristul pe care a fost nevoit să-l ţepuiască). Da, copii, ştiu, aşa e şi-n viaţă - ghici ghicitoarea mea: şi eu am trecut prin d-astea, ani de-a rândul, că doar trăim în România, nu-n Suedia! - dar în filme nu e ca-n viaţă! Una la mână, autorii aveau nevoie de mai multă imaginaţie. A doua la mână, de o mai riguroasă stăpânire a alfabetului meseriei.

Am avut surpriza neplăcută de a-l vedea pe Will Smith, atât de simpatic şi interesant în filme comerciale ca Independence Day sau Men In Black, jucând sălciu şi fără nici un Dumnezeu - serios, mult mai bine se prezintă fiu-său (din film şi din viaţă), Jaden Christopher Syre Smith, care la cinci ani sau câţi o fi având (personajul atâţia are) e într-adevăr natural, hazliu şi inventiv. Thandie Newton, în rolul nevestei / mame care, ajunsă la capătul răbdării, îi părăseşte, nu mi s-a părut nici ea cine ştie ce sfârâială. În rest, schiţe drăguţe de portret, cu detalii ingenioase de caracterizare, la personajele secundare - inclusiv boschetarul nebun obsedat de maşina timpului, sau C.E.O.-ul care refuză orice deal, dar îi duce la meci.

Şi-apoi... cum, Doamne nu mă lăsa, cum să nu te duci cu gândul la De Sica şi ai săi Hoţi de biciclete? Un film care nu numai că se urmăreşte - şi acum - cu sufletul la gură, dar te mai lasă şi pus pe gânduri big time! Şi ştiţi de ce? Pentru că, după ce tatăl şi fiul s-au învârtit în jurul cozii de la-nceput până la sfârşit, nu se rezolvă nimic! Ba din contră, îl mai şi bumbăcesc ăia când, ajuns la capătul răbdării, bietul om încearcă şi el să fure o bicicletă.

Altfel spus... "Fericirea nu se atinge niciodată... dar în căutarea ei, merită să alergi toată viaţa." (Vama Veche, Calul din Marlboro).

Asta e arta, aşa-i în filme, copii - ca-n Ladri di biciclette şi ca-n Calul din Marlboro. Povestea lui Chris Gardner a fost interesantă-n viaţă, dar pe ecran bălteşte - sau, cu alte cuvinte, "purcelul nu guiţă artistic".

Drept pentru care, simt nevoia să închei cu lucrul care mi-a plăcut cel mai mult, şi pentru care mă bucur într-adevăr că am văzut The Pursuit of Happyness / În căutarea fericirii:
La un moment dat, fiul îi spune tatălui următorul banc:

În largul mării, un om se zbătea să nu se înece. Vine o barcă:
"Hai, urcă la bord!"
"Nu, mulţumesc, Dumnezeu mă va salva!"
Pleacă barca, se mai zbate el ce se mai zbate, apare încă o barcă:
"Haide, sus!"
"Nu, mersi, Dumnezeu mă va salva!"
Se duc şi ăştia, omul nostru se îneacă, ajunge-n Rai şi se duce glonţ la Dumnezeu:
"Bine, Doamne, aşa-mi răsplăteşti Tu mie credinţa? De ce nu m-ai salvat?"
"Poftim...? Păi nu ţi-am trimis două ditamai bărcile?!?"

Îl ştiam de ani de zile, da-l uitasem. The Pursuit of Happiness mi l-a reamintit. Săr'na!

2 februarie, 2007, h. 16:05-16:49
Bucureşti, România