Cît de repede alergi? - The Pursuit of Happyness

Vă amintiţi sfîrşitul lui American Beauty? Carolyn Burnham conducea spre casă o superbă maşină de teren, avea un pistol în poşetă, fusese părăsită de "regele" afacerilor imobiliare şi urma să îşi găsească soţul mort. Ceea ce e important pentru istoria asupra căreia m-am oprit este, însă, un alt element din acea perioadă a filmului regizat de Mendes: caseta pe care Carolyn o asculta în maşină, una cu mesaje psiho-motivante. Banda îi spunea că ea e cea mai bună, că va reuşi, că trebuie să aibă încredere!

Ei bine, povestea transcrisă după realitate de Steve Conrad şi aşezată pe peliculă de Gabrielle Muccino exact atîta este, fie în comparaţie cu American Beauty, fie în general: o bandă care să deruleze o mantră mobilizatoare. Şi ca orice produs de această natură, The Pursuit of Happyness este forţat, patetic, alunecos şi cu găuri. Nu îşi propune să fie altceva decît o pastilă-înregistrată pe care să o înghiţi cînd simţi că nimic nu are sens, dar ce faci dacă ţi se opreşte în gît? Şi cu toate că astfel ai putea pierde morala filmului, atunci cînd primeşti doar salarii minime, care nu îţi ajung decît să îţi plăteşti drumurile între servicii, e foarte probabil că filmul ăsta ţi se va înţepeni în gît.

Povestea e cu Will Smith, tipul ăla jovial care atunci cînd era tînăr vîna extratereştri. Acum are o pată albă în păr şi se ocupă de lucruri serioase: caută fericirea după model "Chris Gardner"! Nu e singur, îl însoţeşte fiul său în cursa de urmărire. Micuţul Smith, Jaden Christopher Syre, seamănă cu taică-său tînăr, aşa că se ocupă de partea comică a poveştii. Şi o face bine, chiar dacă ştim glumele de cînd îi aveam vîrsta din film. El crede în visul tatălui său, aşa că merită să-i stea alături în promisiunile finalului de pe ecran. În schimb, mama lui îşi cam iese din fire văzînd cumulul de nereuşite ale soţului, aşa că îl părăseşte, iar drept pedeapsă e şi concediată din proiect, altfel nu înţeleg de ce nu am mai aflat nimic legat de soarta ei în a doua jumătate a filmului. Oricum, Thandie Newton iese din acest basm hollywoodian după cîteva crize de nervi puternice, ceea ce arată că de fapt nu a depăşit încă trauma suferită în anteriorul său rol important, cel din Crash.

Concluzia lui Smith în filmul ăsta e că fericirea nu prea o găseşti, dar important este să alergi după ea. Că într-o nebună goană după fericire s-ar putea să stea chiar fericirea. De aceea Smith aleargă tot filmul: aleargă pentru a vinde aparate medicale care fac radiografii ortopedice performante, goneşte după un aparat de acelaşi tip pe care i-l fură o hippyoată, apoi trebuie să recupereze un alt aparat radiografic, pierdut într-o staţie de metrou, aşa că e pe urmele unui rătăcit mintal, între timp mai fuge de un taximetrist, fuge după autobuze şi fuge să rezolve tot felul de sarcini protocolare pe care i le dă pedagogul episodului "cum a devenit Gardner broker". Şi dacă fugi atîta ceva tot trebuie să prinzi, cu un picur de noroc exact ceea ce îţi poate aduce în scurt timp nu mai puţin de 184 de milioane USD! Dar, evident, pentru a mări doza de "vis devenit realitate" şi pentru a creşte potenţa pastilei-film, Gardner nu ajunge la suma respectivă decît după ce trece prin toate check-point-urile mizeriei sociale: dintr-un apartament decent, părăsit de soţie, e nevoit să stea într-un motel, o noapte stă în arest din cauza amenzilor de parcare, apoi ajunge să doarmă într-o toaletă de la metrou şi în azile sociale. Însă cămaşa-i rămîne albă, copilul aproape, visul întreg, evlavia mare şi mintea lucidă!

Tot filmul, personajul lui Smith e purtat de o marotă: rămînînd fără tată la o vîrstă fragedă, el îşi jură necontenit că nu-i va cauza fiului său o asemenea dramă. Într-adevăr, îşi ţine cuvîntul, copilul nu rămîne fără tată, dar nici nu creşte avînd mamă. Cam aşa e şi istoria de pe ecran, tatăl e prezent - filmul e o demonstraţie validă în gena sa hollywodiană, dar e abandonat de mamă, îi lipseşte căldura, blîndeţea şi savoarea. Altfel spus, îi lipseşte naturaleţea, iar asta îl face neconvingător ca figură cinematografică.

După mine, morala filmului ar fi următoarea: dacă ai un vis, aleargă după el, aleargă necontenit, cu dîrzenie! Poate că într-o zi visul va obosi, va leşina şi-l vei culege atunci. Numai să nu îl prinzi prea tîrziu, că atunci nimeni nu va mai face un film inspirat din povestea ta. Şi, pînă una-alta, antrenează-te bine!