O înşiruire impresionantă de ghinioane - The Pursuit of Happyness

Filmul s-ar putea numi mai degrabă The pursuit of surviving - personajul principal, Chris Gardner (Will Smith) aleargă non-stop fără să-şi mai tragă sufletul. Şi o face pentru a găsi nu cheia fericirii, ci pe aceea a supravieţuirii. Nimic suspect până acum: ştim, ca în atâtea alte drame de acest gen, că la final va ajunge unde trebuie, adică toată alergătura se va termina cu bine, iar el va fi găsit ceea ce căuta: o situaţie decentă, bani, o viaţă normală.

Problema cu el - cu filmul - este că devine, de la un moment dat încolo, perfect neverosimil. Şi nici nu durează prea mult până ajungem la acel moment: nenorociri există de la bun început, se pare, în viaţa lui. Când începe filmul, el este deja asaltat de probleme din toate părţile: lipsă de bani, o nevastă din ce în ce mai iritabilă şi săturată până peste cap de situaţia fără ieşire (nu peste mult, îl va părăsi), chiria neplătită, randamentul lui în vânzări egal cu zero, etc. Iar apoi urmează ghinioanele. Întreg filmul nu este decât o înşiruire impresionantă de ghinioane, de parcă scenaristul (Steve Conrad) ar fi vrut să ne demonstreze inventivitatea lui în această materie. Nu există nici măcar cinci minute neîntrerupte în acest film care să fie lipsite de noi nenorociri, toate izvorâte din "context", "conjuncturi", lipsă de noroc, proaste coordonări. Ghinioanele se ţin lanţ: Chris nu reuşeşte să-şi vândă scannerele de oase? Nu-i nimic, se pare că foarte mulţi oameni de pe stradă sunt interesaţi să i le fure. Regăseşte un scanner şi chiar are şanse să-l vândă? Ei bine, scannerul s-a stricat. Nevasta l-a părăsit, el rămâne împreună cu copilul lor (interpretat de fiul lui Will Smith, Jaden Christopher Syre Smith), însă se mută în adăposturi, căci proprietarul îl dă afară. A obţinut - după o altă listă de ghinioane - un interviu la o firmă de brokeraj? Dar tocmai a venit poliţia să-l aresteze pentru neplata amenzilor de parcare. În haine de zugrav şi după o noapte la poliţie, aleargă pe stradă şi ajunge la firma respectivă. Bineînţeles, va trece de interviul preliminar, pentru a face şase luni de practică neplătită (!) la finalul cărora va suţine examenul: ar putea rămâne angajat sau ar putea fi trimis la (o altă) plimbare.

Însă e cât se poate de previzibil finalul fericit, altfel nu s-ar explica această cursă cu obstacole la care asistăm. Şi această "schemă" de aşteptare e pretextul perfect pentru alte şi alte nenorociri. Sunt atât de multe, încât devin nu "dramatice", cum era intenţia realizatorilor (filmul este făcut după un caz real), ci de-a dreptul agasante şi-n final plictisitoare. Care sunt şansele ca într-un parcurs de la un punct la altul, traseul să conţină, la fiecare pas şi cotitură, numai nenorociri?

În fine, când, într-un final, Chris reuşeşte să vândă suficiente scannere şi să adune resursele financiare pentru un respiro, tocmai se trezeşte fiscul să-i ia din cont toţi banii, pentru neplata taxelor. Chris nu respiră deloc, pe tot acest parcurs halucinant: e mereu zâmbitor, afabil, energic, bun şi încrezător. Rar vedem că se încruntă a neputinţă, că ar putea să clacheze, că totul e (mult) prea mult. Iar cu câteva minute înainte de genericul final este expediată rapid şi reuşita: a obţinut postul de agent de bursă, e fericit, un insert ne mai spune şi că a ajuns milionar. Potrivit acestui film, The Pursuit of Happyness înseamă obţinerea unor milioane de dolari (pentru o viaţă mai bună). O concluzie foarte discutabilă.