Laibach (sau cum m-am vindecat de prejudecăţi)

În 1994, cînd am ascultat prima dată Laibach (albumul NATO), spaţiul ex-iugoslav era pîrjolit de război civil. Scrisesem un articol melancolic despre Bijelo Dugme, trupă ce exprimă, cred, esenţa popoarelor vecine. Obişnuit cu etno-rockul, sunetul Laibach mi s-a părut excentric şi de neînghiţit. Kraftwerk sau Die Krupps (din membrana cărora slovenii recunosc a proveni) dezvoltă un minimalism computerizat şi industrial, fără a pierde melodia, ingredient ce atrage publicul şi face memorabilă o(rice?) piesă muzicală. Nici Laibach nu neglijau asemenea delicatesă. Dar la ei predomină, în multe albume, experimentalismul dark. Vocea e împinsă în registrul de jos, sonorităţile cavernoase fiind mai degrabă specifice genului death-metal, destul de prizat în epocă. Nu lipsit de importanţă mi s-a părut detaliul că discul era editat de Mute Records, adică - ştiţi, desigur - casa Depeche Mode. Folosirea sintetizatoarelor duce Laibach în direcţie opusă Depeche-ilor. Agresivitatea nefredonabilă nu-i cea mai bună cale să ajungi în mainstream, dacă eşti un muzician care vrea să devină brand, bogat, idol, nume comun. Altfel zis: star!

Probabil că Laibach nici nu voiau să ajungă aşa ceva, cu piesele lor ca scrîşnetul de fiare, scos de-o macara uzată. Cine, afară de fanii devotaţi, să înţeleagă versuri într-o limbă rugoasă, la fel de plăcută urechilor ca discursul pinioanelor ruginite? Muzica acestei trupe a rămas undeva, în coada unui playlist infinit, pe care ştiu că n-o să-l parcurg vreodată. Nici asemănarea cu (azi mai cunoscuţii) Rammstein nu mi-a făcut acceptabil sunetul de concasoare şi-alte maşinării pneumatice. Iar prelu(cr)area unor piese cunoscute - Final Countdown, In The Army Now, Life Is Life - părea o intrare în atenţie la fel de inspirată ca Oda bucuriei la flaşnetă!

Aşa că, pînă recent, am trecut numele în categoria curiozităţilor. Cînd am simţit nevoia să-mi raşchetez neuronii, am folosit Nine Inch Nails. Dar s-a nimerit să ajungă pe display video-clipurile Laibach şi mi-a picat fisa: kling-klang! Ştiu, nu se cade acum să fac pe deşteptul, dar parcă pot să m-abţin? Mesajul vizual adăugat materialului sonor nu îndeamnă la entuziasm ieftin. Perioada extinsă în care au fost realizate videourile face destul de riscantă categorisirea sau interpretarea. Animaţiile 3D, avangardiste, cool & trendy la mijlocul anilor '90, par acum desuete şi excesive. (Folosind computerele pentru grafică, Kraftwerk izbuteau acum vreo 3 ani un tur de forţă cu valoare artistică indiscutabilă!)

Două chestii fac din prestaţiile video Laibach ceva de neuitat. Prima ţine de multiplele referinţe la totalitarism sui-generis: imagistică, atitudine, costumaţie, coregrafie, frizuri, simboluri, gen crucea neagră, armament etc. Sursa de inspiraţie, situată în vecinătatea imnurilor militare nazisto-comuniste, permite o interpretare pro domo? Contextul poate motiva oarecum forţarea: epoca & regiunea în care au creat Laibach ar fi... Ei, nu, nici aşa! Pentru că vine a doua chestie: post-modernismul, cu valenţele sale ludice. Aici ar fi de discutat mult şi nu ştiu dacă am dreptate. Totuşi, văzîndu-l pe vocalist cum îşi etalează pieptul scofîlcit sub diagonala de ofiţer, cum îşi încordează muşchii de broscoi, într-o parodie de atitudine nazi-punk, trimiterea la "dictatorul" (lui) Charlot e inevitabilă! Restul vi-l puteţi imagina...

După video-vedenie, covers-urile pieselor celebre mi s-au părut şi ele post-moderne, chiar fără umorul propriu acestei modalităţi stilistice. Pe bună dreptate: într-o Yugoslavie măcinată de militarism naţionalist, umor putea să aibă doar Kusturica, probabil fiindcă trăia la Paris!