The Fountain - Cred că-n filmul ăsta era vorba despre ceva...

Dacă George Călinescu n-ar fi fost un mare filolog, ci doar un scriitor bun, tot ar fi avut o contribuţie seminală pentru istoria şi teoria artei, măcar prin antologica scenă în care Titi, adolescentul retardat din Enigma Otiliei, povesteşte cum e la cinematograf. Concluzia e că nu te poţi simţi deloc bine când ai senzaţia coborârii la acelaşi nivel intelectual, în faţa unui film care se vede cam aşa:
Mai întâi arată nişte luptători de pe vremuri cum se bat în săbii şi suliţe c-un trib, până când numai unul scapă şi ajunge în faţa unui preot care vrea să dea-n el cu ceva care arde.
Pe urmă arată un om tuns zero care şade turceşte-n aer plutind printre stele până ajunge la un balon de sticlă în care e puţin pământ şi un pom. El ia în gură o bucăţică din coaja copacului, şi atunci apare o femeie în pardesiu alb cu fular lung care-i zice "Termin-o."
Pe urmă femeia e în uşa unei case, şi-l cheamă la o plimbare prin zăpadă pe un al treilea om, cu păr ca toţi oamenii, care lucra la un birou. (Ei trei semănau, cred că era acelaşi actor.) El îi spune că nu poate, că-l aşteaptă colegii lui.
Pe urmă ăla ras în cap face mişcări de Tai-chi profilat pe cerul înstelat.
Pe urmă vedem cum ăla de la birou, care e doctor, împreună cu colegii, lucrează ceva la un babuin legat într-o găleată de protecţie.
Pe urmă...

Cam prin faza asta, începeam să bănuiesc că s-ar putea să fie vorba despre ceva în film - da' taie-mă, omoară-mă, nu pricepeam în vecii vecilor despre ce anume!
Totuşi, speram ca, mai devreme sau mai târziu, să devină măcar atât de coerent încât să poată fi urmărit, dacă nu şi înţeles.
A devenit. Cât de cât.
Aşa c-am putut rezista până la sfârşit, ca să scriu aceste rânduri şi să vă spun că:

Domnilor,
Cine-şi închipuie că dacă ţine el neapărat să spună ceva măreţ, ceva adânc, ceva emportant pentru omenire, asta-i conferă deplina libertate de a se zbengui cu regulile meşteşugurilor artistice (literare, plastice, muzicale - ca să nu mai vorbim de teatru şi cinema!) eggzaktamente cum îi trăsneşte prin cap, se înşală amarnic. Uitaţi-vă la tablourile lui Dali. În nebunia lui intitulată "paranoia critică" (adeseori lipsită intenţionat de orice sistem!), marele geniu al suprarealismului respecta nişte reguli elementare - poate chiar involuntar, poate chiar inevitabil. Cele şase busturi ale lui Lenin care apar pe un pian cu coadă spun o poveste! Nenumăratele ceasuri semipăstoase şi omniprezentele furnici te iau cu furnicături pe şira spinării! Falsele perspective, oamenii invizibili, apoteozele dolarului, coarnele propriei virginităţi autosodomizând-o pe Gala sau mistica gării din Perpignan, sunt nebunie cu metodă, copii! Asemenea Beckett, cu Molloy - a cărui primă parte, bizarul monolog autist al vagabondului nebun, te captivează atât de nemilos, încât apoi te poartă şi de-a lungul trenantei părţi a doua, care urmăreşte plicticosul declin al prozaicului Moran. Ce să mai vorbim despre Tarkovski, cu straniile lui proiecţii din Călăuza (unul dintre cele mai eschatologice, criptice şi mistice filme făcute vreodată, dar care pare a te hipnotiza de la cap la coadă), din Sacrificiul, dar mai ales din Oglinda (autoportret psihologic neinteligibil pentru oricine nu e Tarkovski - dar care, oricât ar intriga, incita, irita, dezamăgi, cel puţin nu plictiseşte nici un moment). Asemenea Cârtiţa lui Jodorowski - alt film menit doar să-l facă pe autorul lui să se simtă bine, dar suficient de parşiv pentru a seduce spectatorul încă din primele cadre, a-i spune cu negrăită măiestrie o poveste şocantă şi întortocheată care-i dă la tot pasul senzaţia că va găsi cheia filmului chiar după colţul secvenţei următoare, iar în final îl lasă nu doar cu buzele umflate, ci şi cu un chef nebun de a mai vedea filmul cel puţin o dată (măcar ca să se uite mai bine la aschimodiile alea masacrate, sau la mielul răstignit în deşert, cu titlurile lor biblice cu tot).

Toate aceste exemple de ciudăţenii, în majoritate geniale, pe alocuri doar inteligente, au în comun două trăsături fundamentale: o foarte precisă stăpânire a mijloacelor profesionale, şi (în consecinţa acesteia) o uriaşă putere de seducţie asupra publicului. Ceea ce, relativ la The Fountain / Fântâna lui Aronofsky, ridică mari probleme.

Rachel Weisz, interpreta rolului (ăă... rolurilor) principal(e) feminin(e) şi logodnica autorelui, s-a declarat şocată că, anul trecut la Festivalul de la Veneţia, filmul a fost primit cu huiduieli. Totuşi, femeia se consola cu gândul că "e altceva decât s-a făcut până acum" şi că "unii n-au înţeles".

Într-adevăr, cred că huiduitorii n-au înţeles - pentru că eşecul acestui ziggurat de treizeci şi cinci de milioane de dolari scremut pe parcursul a şase ani nu e de huiduit, ci de plâns. Şi, din păcate, nu e ceva ce "nu s-a mai făcut până acum". S-a făcut cu vârf şi îndesat. Ştiţi unde? În şcolile de cinema ale întregii lumi, şi mai cu seamă în cinecluburi. De-a lungul ultimelor patru, cinci decenii, mii şi mii de amatori talentaţi şi studenţi promiţători au turnat pe peliculă ore, zile, luni, ani întregi de cadre din care nu se înţelegea nimic, care nu se legau între ele de nici o culoare, dar trosneau vârtos de solemnitate, genialitate şi stilisticitate. Parabole încriptate sprijinite pe cârje metaforice, pretenţii mitologice însăilate prin simboluri, acrobaţii onirice cusute cu aţă ezoterică - şi toate, umflate-n pene precum curcanu' că peste noi pogorâtu-sa inspiraţia divină cu hârzobu', şi lasă, ce dacă ne râde lumea, ăia e proşti.

Să-ncercăm dar să descâlcim câte ceva din măreaţa viziune a lui Darren Aronofsky - şi să ne dumirim: chiar suntem noi ăia care e proşti?

Va să zică: tema scenariului e căutarea vieţii veşnice. Sub ce formă? Păi sub forma Copacului Vieţii din Grădina Edenului, pe care Dumnezeu l-a ascuns bine-bine după ce Eva s-a înfruptat din frate-său, Copacul Cunoaşterii. Cum tema se regăseşte în miturile generatoare ale majorităţii marilor religii, o au şi mayaşii, şi se pare că undeva într-un templu al lor, tupilat cu străşnicie, se găseşte pomul cu pricina. Cine-i scrijeleşte scoarţa şi-i suge puţină sevă, ăsta e.

Tot de la mayaşi citire, există undeva în cer o stea Xibalba, un fel de Shamballa a sufletelor pure, poţi să-i zici Paradis, Rai, Eden - important e că şi acolo se poate găsi puţină nemurire.
Aşa că pornind de-aici, se urzesc trei poveşti, care de care mai interesantă:

În Spania renascentistă, Isabella de Castilia, ajunsă la cuţite cu Marele Inchizitor, îl trimite pe conquistadorul Tomas în Lumea Nouă, să-i aducă elixirul vieţii veşnice - promiţând ca la-ntoarcere să-i dea mâna de soţie şi jumate din împărăţie. Tomas se duce, ajutat de-un cleric iniţiat, dezleagă rebusul à la Cărăbuşul lui Poe, şi găseşte templul cu pricina - dar când să intre, un preot sare la el să-l bată. Şi-atunci...

În zilele noastre, doctorul Tom Creo face cercetări pe babuini canceroşi, în timp ce nevastă-sa, Izzy, cancerizează şi ea cu-o tumoră pe creier. Izzy a scris o carte, care-i povestea lui Tomas şi-a Isabellei, întreruptă la fel ca paragraful de mai sus - aşa că, de pe patul de moarte, îşi tot misionifică soţul: "Termin-o." Noroc că, nu se prea ştie cum (deşi se bănuieşte că şi-a vârât coaja copacul vieţii, ăl de-l căuta Tomas), cercetătorii descoperă un medicament care-l face pe maimuţoiul bătrân să întinerească, ba chiar să se mai vindece şi de cancer. Tom abia aşteaptă să-i dea medicamentul şi lui Izzy, dar are răbdare, că încă nu e voie - nu s-au terminat testele, nu s-a aprobat nu ştiu ce, blabla. Răbdare scump plătită, căci Izzy intră-n fibrilaţii şi moare cu nesimţire, aşa că Tom face o criză şi zbiară la colegii de la reanimare "Voi aţi omorât-o"! Pe urmă se calmează, iar la înmormântare e chiar foarte solemn.

În sfârşit, Tommy, un cetăţean din secolul XXVI, chel şi debusolat, călătoreşte prin spaţiu spre nebuloasa Xibalba, stând în poziţia Lotus. Din când în când, îl vedem în acea sferă unde creşte şi Pomul Vieţii, şi unde-l vizitează uneori Izzy, care-i tot repetă: "Termin-o", "Termin-o".

Aceste trei storele (diminutiv de la story) se împletesc după reguli numai de Aronofsky ştiute, nu foarte abil, dar teribil de confuz. Un inel dăruit de Isabella lui Tomas tot sare dintr-una în alta. Personaje de ici glăsuiesc altora de colo. Spre sfârşit, convergenţa se mai strânge oarecum - suficient cât să devină ridicolă de-a binelea. Astfel, chiar când marele preot mayaş ridică toroipanul de foc să-l cotonogească pe Tomas, hop apare Tommy, levitând în Lotus. Popa se sperie şi fuge, Tommy redevine Tomas, intră-n camera dorinţelor (nu aia de la Tarkovski, asta de la Aronofsky), stoarce puţin smac din Pomul Vieţii şi vede că unde pică răsar flori, aşa că bea şi el, şi ce să vezi, de peste tot din el răsar flori - ceea ce nu-i tocmai sănătos, de vreme ce bucheţelele alea îl cam fac ferfeniţă. Aşa că Tommy, în extaz, intră-n Xibalba. Kanieţ filîma.

Să zicem că povestirile ar părea, numai, incomplete, neclare, şui, pentru că, vezi Doamne, construcţia dramaturgică s-ar închega din sinteza lor (mai ales că-s povestite atât intercalat, cât nici în ordine cronologică - adică să fim siguri că nu se va mai înţelege chiar nimic!) Dar cum să identifici funcţii epice, când habar n-ai ce se întâmplă? Cum să funcţioneze structurile, când liniile lor directoare sunt mai încâlcite decât un caier de câlţi? Cum să urmăreşti nişte direcţii narative, pe care să se aşeze frumos articulaţiile povestirii, să se identifice oarece noduri semantice şi să iasă la iveală sensuri şi conotaţii, când naraţiunea e imposibil de urmărit? Poa' să zică Aronofsky cât o vrea c-a ştiut el ce vrea să spună - nu se vede, şi pace! Nu se înţelege. Nu e deloc clar care-i legătura între cele trei planuri temporale: metempsihoză? nemurire? sincronicitate? coincidenţă? arhetipuri? includere onirică sau fictivă (cum ar putea sugera manuscrisul lui Izzy)? Ca atare, nimeni n-are habar în ce formulă să le conjuge, ca să vadă ce-o ieşi - şi toate se golesc de sensuri: şi inelul, şi manuscrisul, şi aşchia de scoarţă de copac, şi numele personajelor care sună demonstrativ de aidoma.

Ar mai putea Aronofsky (sau măcar apărătorii lui) să replice că, mă-nţelegi, "nu e un film narativ", aşa că numai proştii s-ar aştepta din partea lui la talente de povestitor (cum sună şi unul dintre cele mai aiuristice citate acum la modă, emis de Peter Greenaway cine ştie cu ce ocazie: "Dacă vrei să spui poveşti, fă-te scriitor, nu regisor de filme!"). Drept răspuns, i-aş (sau le-aş) aminti nu numai de Tarkovsky (deja menţionat cu prisosinţă mai sus), ci şi de Fellini, în primul rând cu Otto e mezzo, de trilogia lui Tenghiz Abuladze, ba chiar şi de montajul afectiv (transcezând până şi limitele realismului) folosit de Daneliuc în Vânătoarea de vulpi - semn că da, se poate face film nenarativ care să te ţină ţintuit în scaun, şi care în locul unui story epic să urmărească o poveste a ideilor sau sentimentelor. Dar se face şi ăsta după anumite reguli, nu cum o da Dumnezeu.

Or, în The Fountain, legile haosului funcţionează nu numai în planul acţiunii, ci şi la nivelul angajamentului strict afectiv. Pe lângă că nu înţelegem povestea, nu ne putem ataşa nici de personaje. Drama lui Tom, construită pe relaţia dragoste-moarte, sună a gol ca o cutie de contrabas, când nici el, nici Izzy n-au apucat măcar să se contureze uman, necum să mai şi prindă ceva carne. Asemenea, povestea spaniol-renascentistă arată atât de ridicol, încât parc-ar fi mai degrabă joc video decât reconstituire istorică. Mai convinge pe cineva de credibilitatea ei, dacă poţi! Nu-i vorbă, că şi plutirile chelului Tommy prin spaţiu arată cam ca tribulaţiile lui Gordon Freeman pe la nivelurile finale din Half-Life!

Ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, Aronofsky mai şi supralicitează în plan stilistic. Dacă stăm să ne amintim de filmul lui anterior, Requiem For a Dream, vom face o constatare foarte interesantă. Acolo, povestea era de o simplitate de-a dreptul didactică, iar virtuţile filmului purcedeau tocmai din modul stilizat de a o filma - astfel luând naştere o relaţie estetică perfect echilibrată: limpezimea scenariului constituia o bază solidă pentru jocul mijloacelor de expresie, iar inventivitatea acestora din urmă potenţa valenţele unei trame altminteri pândită de banalitate. Or, în The Fountain polaritatea respectivă stă cum nu se poate mai prost: povestea nu mai e banală, ci de o "originalitate" voită, căutată şi super-forţată, nu mai e clară, ci încurcată pân-la Dumnezeu (chiar până la El!), şi pe deasupra, mai vine şi un înveliş stufos, prolix, înzorzonat pe toate părţile, ca s-o arunce-n ceaţă definitiv şi irevocabil. Aronofsky ţine neapărat să filmeze "elaborat" - şi elaborează pân-la loc comanda: încadraturi şocante, unghiuri insolite, compoziţii plastice alambicate, mişcări de aparat de-a dreptul acrobatice - ba încă, de multe ori repetându-se, ca un fel de leitmotive ostentative şi fără pic de conţinut (cum ar fi tumba făcută de cameră când se-ntoarce după personajul care vine parcă pleacă: o dată, Tom cu maşina, altă dată, Tomas cu calul; sau obsesivele filmări în ax vertical: ba Isabella coborând treptele tronului spre Tomas, ba Tom jeluind la patul de moarte al lui Izzy; sau belşugul de portocaliu, care se revarsă şi din firidele palatului regal, şi din volutele nebuloasei Xibalba, şi din monitoarele laboratoarelor medicale, şi din nevăzutele surse de lumină pe care le pune operatorul Matthew Libatique prin jurul lui Hugh Jackman când îl filmează mergând, numai să-i mai dea cu puţin oranj pe faţă.)

Peste toate astea mai pluteşte şi o partitură muzicală care, ce-i drept, sună bine (graţie lui Clint Mansell) şi demonstrează că nici chiar acum, după aproape optzeci de ani de la apariţia sonorului, unora nu le e clar că în film muzica nu trebuie să sune pleonastic. Viorile lui Clint vibrează atât de adânc, şi calcă aşa de apăsat pe secvenţe, încât foarte curând devin chiar indigeste.

Indigeste sunt şi decorurile concepute de o echipă întreagă (îi găsiţi pe toţi pe imdb), deşi fiecare părticică în sine arată impecabil - la fel cum spuneam adineaori că sună şi muzica. Deşi ridicolă istoriceşte, scenografia poveştii spaniole s-ar potrivi de minune unui heroic fantasy. Apartamentul lui Tom şi Izzy e compus elaborat şi expresiv, inclusiv acoperişul cu zăpadă de sub fereastră, unde stă ea şi se uită la Xibalba prin telescop, sau spaţiul uşor abstractizat al băii (cu acea dizolvare în lumină care realizează unul dintre puţinele racorduri transtemporale reuşite ale filmului). Iar ecosistemul plutitor prin spaţiu al lui Tommy, şi-n genere tot ceea ce ţine de Pomul Vieţii şi Xibalba, sunt şi inventive, şi frumoase, şi ireproşabile ca tehnică a efectelor speciale. Dar ce folos, când substratul de conţinut scârţâie? Ştim bine unde duc asemenea situaţii: în lipsa unei substanţe artistice solide, arta devine mimată - şi cu cât se mimează mai strident, cu atât de afundă mai abitir în universul scabros al kitschului.

S-ar dori, această Fountain, o poveste "despre dragoste, moarte, spiritualitate şi fragilitatea existenţei noastre în lume" - şi-un praz verde! Facă bine Aronofsky să-şi ia un DVD cu Pădurea de mesteceni a lui Wajda, să vadă acolo poveste despre exact aceleaşi elemente tematice, desfăşurată într-un context eminamente realist, într-o splendidă unitate de spaţiu şi acţiune (şi, parţial, timp), şi cu un Daniel Olbrychsky pădurar şi pianist incomparabil mai halucinant decât Hugh Jackman conquistador, doctor şi astronaut. Numai că... asta e. Cine are de la mama lui, are! Cine nu, mimează - şi pe urmă, se mai miră că-i primit cu huiduieli la Veneţia!

28 februarie, 2007, 06:00-08:00
Bucureşti, România