Recviem pentru un regizor - The Fountain

Acum şase ani, Darren Aronofsky a intrat în criză: de idei, amoroasă, de sănătate. Aşa că a început să caute leac: în tratate de medicină, în diverse texte culturale, în tratate esoterice, în muzică. Probabil că a citit "Istoria credinţelor şi ideilor religioase" a lui Eliade, teoria big-bangului scrisă de Hawking, ceva istorii ale culturii şi civilizaţiilor, un manual de astronomie, ceva saituri de astrologie, Biblia, probabil că a vorbit şi cu Mel Gibson, l-o fi îndrumat în aşa fel încît să nu scape ceva Apocalypto în Fîntînă (The Fountain), căci lui Darren nu-i mai convenea ca cineva să-i agite izvoarele. S-a uitat şi la filme, cred că a început să-l îndrăgească pe Wong Kar-wai, însă voia să îi arate ăstuia că regizoru' american ştie mai multe decît orice alt regizor! A ascultat şi muzică, poate că a fost în turneul din 2002 al lui David Gilmour şi i-a dat apoi indicaţii lui Clint Mansell, că prea seamană leit-motivul muzical din The Fountain cu Je crois entendre encore în varianta unplugged a muzicianului englez. Sau poate că Darren pur şi simplu a aderat la MISA.

Iar dacă a observat că nu poate birui criza, Darren a început să se iubească pe sine. După atîtea lecturi capitale nu-i de mirare. Se iubea pe sine fiindcă realiza că deja era mult mai ştiutor decît majoritatea oamenilor. Oamenii, însă, nu o conştientizau încă, iar asta îl durea pe Darren. Trebuia să ia o decizie... să înfăptuiască ceva încît să fie remarcat, proaspăta sa formare enciclopedică să fie recunoscută şi el să îşi primească locul meritat în galeria valorilor lumii. Dar, fiind în continuare în depresie, Darren nu ştia cum exact să se exprime: ar fi vrut să scrie o carte, ar fi dorit să compună muzică... A fost dificil pînă cînd şi-a amintit că fusese regizor!

Aşa că Darren s-a apucat să facă un film. În film el trebuia să vorbească în aşa fel încît noi să înţelegem cam care-i faza, însă pentru o înţelegere precisă să fi trebuit să citim cît a citit el. Şi să ştim că şi dacă am face-o, el în vremea lecturilor noastre ar citi altceva şi noi tot am fi cu un pas în urma ştiinţei lui. Deci tot el ar fi meseriaşu'.

Ca să ne păstreze în locuri comune, Darren alege să pună la temelia filmului iubirea. Sentiment nobil, înălţător şi atît de sforăitor pe ecran de îţi vine să dai cu el de pămînt, mintenaş. În The Fountain e Hugh Jackman, îl ştiţi din The Prestige. Acolo, Hugh e nebun după magie, în The Fountain e nebun după nevastă-sa şi după cercetarea medicală. Tre' să găsească urgent un medicament care să stopeze tumoarea iubitei. Ea e Rachel Weisz, pe unde am vazut-o în ultima vreme (The Constant Gardener) căuta să moară destul de repede, încît, pînă la finalu' poveştii, bărbatu' ei să aibă numeroase halucinaţii legate de ea. Şi noi să credem că ele îs halucinaţii artistice. Şi în The Fountain e la fel. Patima din The Fountain ţine de iubire. Şi anume de aia care nu se împlineşte din cauză de moarte. Şi Hugh suferă puternic şi Darren porneşte să ne arate cum ştie el să facă tot universul să participe la drama omului, precum în următoarele spoilere metafizice: pe marginea iubirii, personajele discută despre murire şi nemurire, şi discută în trecut, pe de o parte, desfăşurînd o poveste în care conchistadorii căutau rămăşiţele biblice ale pomului vieţii (cu litere mari, eventual), pentru ca regina - Rachel din prezent -, împotriva legii marelui Inchizitor, să guste puţină licoare şi să trăiască veşnic alături de cel care-i va aduce seva, Hugh evident; iar el tre' să găsească pomu' folosind o hartă mayaşă care putea fi descifrată cu ajutorul unui pumnal sacru care desena pe hartă un anumit spaţiu conform cu o constelaţie, totul ducînd într-o piramidă... şi pînă să ajungă la pomu' biblic, Hugh se agită într-o bulă undeva prin văzduh, deplînge viitoarea nereuşită din prezent - aia cu leacul pentru nevastă, şi inutila găsire a pomului în trecut, se aşează în poziţia Lotus, apoi la un semn de-al său facem o excursie prin big-bang... Dar nu e tot! Darren nu a renunţat la ideea cărţii şi, pentru a spori complexitatea, a vîrît una în film, planul din trecut fiind în fapt metamorfozarea rîndurilor scrise de Rachel. Şi ca totul să fie înduioşător şi să mai vărsăm nişte lacrimi de crocodil, Rachel, cu limbă de moarte, îi lasă lui Hugh sarcina de a termina scrierea... ultimul capitol din The Fountain, că aşa îi zice şi la carte. A, mai e şi povestea inelului! Rachel îi tot dă un inel lui Hugh, mai ceva ca în odioasa piesă Holograf.

Darren Aronofsky suferă de teribilism de maturitate. Pînă în 2000 închegase cu succes două drame, una a unui matematician paranoic (în Pi), alta a unui cuplu care îşi pierde relaţia în prize repetate de hero şi coca (în Requiem for a Dream). Prin simplitatea spunerii, prin puterea emoţiei create, prin crescendo-ul dureros resimţit în Requiem, prin rezistenta stilizare, Aronofsky îmi părea una dintre vocile care promiteau înnoirea filmului american. Însă tocmai l-a înecat în Fîntînă, aşa că o minune nu durează trei filme. The Fountain e o născocire de un eclectism feroce. Un asemenea exerciţiu de suficienţă auctorială am mai văzut doar la Alejandro Jodorovsky în The Holy Mountain. Numai că pe mexican chiar nu îl interesa spectatorul. Filmul său e o pură manifestare a preaplinului său ego, pentru el însuşi. Însă pe Darren îl interesează spectatorul. Fiindcă el simte că numai dacă spectatorul rămîne cu gura atîrnînd fermecată în faţa grozăviilor sale, numai atunci ego-ul său va fi împlinit. The Holy Mountain e o masturbare cinematografică pentru sine, The Fountain e una pentru public. Darren nu pare a fi mulţumit dacă nu i-o vedem!

The Fountain e nesiguranţă, o criză de identitate artistică. Apropo de scrierea din film ce devine poveste pe ecran şi de înfăţişarea neîmplinirii amoroase, The Fountain e o replică uscată adresată lui 2046. Dacă intenţionaţi să-l vizionaţi pe Darren, nu uitaţi să luaţi o saltea de apă. La un moment dat veţi simţi cum Fîntîna se umflă şi se revarsă. Atunci vă aşezaţi pe saltea, închideţi ochii şi puteţi visa liniştiţi pe muzica lui Mansell. Vizual, plăsmuirea nu va fi atît de intensă precum imaginea lui Matthew Libatique, dar conţinutul visului sigur va fi mai puţin tulbure decît apa Fîntînii.