Privit la firul ierbii, The Fountain - filmul lui Darren Aronofsky cu Hugh Jackman şi Rachel Weisz - este un fel de Love Story combinat cu Somewhere in Time / Undeva, cîndva" (pentru cine-şi mai aminteşte de acesta din urmă); adică o poveste de dragoste "tăiată" de moarte... Că nu este doar atît - ba, chiar, că este mult mai mult decît atît - este meritul lui Aronofsky (care a scris şi a scenariul) şi al lui Ari Handel şi încă o dată al lui Aronofsky însuşi, care au avut ideea poveştii.
Care s-ar mai fi putut intitula "Cum să evadezi din sirop". Siropul este melodrama, fără de care filmul acesta nu s-ar lipi, totuşi, de sentimentele noastre de spectatori obişnuiţi. Avem, aşadar, un cuplu (el, om de ştiinţă, ea, scriitoare amatoare). El nu prea are timp de ea, deşi o iubeşte. Ea îl iubeşte şi nu prea mai are timp, pentru că e bolnavă de cancer. Aşa că scrie un (început de) roman, "Fîntîna" din titlu, care este prima evadare din viaţa aceasta într-un fel de Viaţă veşnică: nu pentru că romanul ar fi o capodoperă care s-o facă nemuritoare, ci pentru că Iubirea - se ştie - călătoreşte în Timp. În carte, povestea lui Tommy şi a lui Izzi se prelungeşte (înapoi în timp!) în povestea lui Tomas (un conchistador spaniol) şi a Isabelei (regina lui). Arronofsky şi scenaristul său mai vin cu o idee: în secolul 26, Tom (un astronaut) se "contopeşte" cu iubita lui moartă atunci cînd nebuloasa pe care-o văzuse Izzi din secolul 21 explodează, făcînd să înflorească Arborele Vieţii (amintit şi în Biblie)...
Într-adevăr, subiectul zăpăceşte creierul unui spectator obişnuit cu ţoc-ţoc şi poc-poc. Dar era singurul mod prin care din The Fountain puteai scoate şi altceva decît sirop. Toată această încrengătură de planuri, timpuri şi esoterisme este marca lui Darren Aronofsky încă de la primul film, Pi (The Fountain este abia al treilea - în răstimp de aproape 10 ani). Prin acest ultim titlu, el se apropie totuşi de un public mai numeros, fără a renunţa (şi bine face) la brandul său de cinema. Vizual, filmul este uluitor (imaginea: Matthew Libatique). Rachel Weisz nu a arătat niciodată mai bine. Jackman joacă excelent. Veterana Ellen Burstyn (care jucase şi în filmul precedent al regizorului, Requiem for a Dream) este minunată. Muzica lui Clint Mansell este obsedantă. Una peste alta - deşi cochetează cu un kitsch New Age foarte la îndemînă -, filmul chiar merită văzut.