Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Festivalul Filmului European – ediţia a VII-a (I)


Revista 22, mai 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A intrat deja în tradiţia Bucureştiului ca pe 8 mai să aibă loc deschiderea Festivalului Filmului European. Anul acesta, Sala Palatului a fost mult mai asaltată decât în anii trecuţi, pentru că urma să se proiecteze ultimul film al lui Roman Polanski (în prezenţa regizorului) – The Pianist, premiat la Cannes 2002 cu Palme d’Or şi la Oscar 2003 cu premiile pentru regie, scenariu şi rolul lui Adrien Brody.

Polanski e regizorul care, după expresionişti, a reinventat angoasa. Cu o experienţă personală traumatizantă din vremea copilăriei, filmele de scurt metraj din studenţie sunt poate cel mai uşor de (psih)analizat din acest unghi: Doi oameni şi un dulap, Grasul şi slabul... Claustrofobia, jocurile de dominare-supunere, absurdul, relaţia victimă-călău se regăsesc însă şi mai târziu, în Repulsion şi Cul-de-sac; angoasa, frica de ceva nedefinit în Frantic şi Rosemary’s Baby; până şi o parodie cum e Balul vampirilor e dominată de o frică exploatată doar pe jumătate, dar mocnind undeva, în subteran (memorabilă figura în prim pal, contorsionată grotesc, a lui Polanski când îl vede pe vampir).

Polanski spusese la conferinţa de presă că toate filmele lui de până acum nu au fost decât nişte schiţe pregătitoare pentru Pianistul. Aceste declaraţii, plus premiile obţinute, fac ca orizontul de aşteptare să fie foarte ridicat, iar acesta e riscul oricărui film în această situaţie. Căci Pianistul nu e un film care să răstoarne tot ce s-a făcut până acum pe acest subiect, nici tot ce a făcut Polanski înaintea lui. Nu e un film despre care să-ţi permiţi să spui că nu e bun, dar e un film de la care aşteptai să fie altfel. Nu aduce nimic nou în domeniu, pe lângă literatura de concentrare + câteva filme pe tema holocaustului, dintre care comparaţia cea mai la îndemână e cu Lista lui Schindler (eventual şi cu Shoah – documentarul lui Claude Lanzmann). E adevărat că e mai rezervat şi mai puţin emfatic decât Lista lui Schindler, mai simplu şi mai firesc. Dar ceea ce dezamăgeşte cel mai tare la Pianistul e faptul că nu-l mai descoperi pe regizor în propriu-i film. Să fi căzut Polanski în capcana stereotipului cum că subiectul e prea grav ca să-ţi permiţi abordări personale şi ieşite din şablon (aşa cum au făcut Radu Mihăileanu în Trenul vieţii şi Roberto Benigni în La vita è bella)? Greu de spus, oricum n-ar fi riscat mare lucru (gen acuze de sacrilegiu etc.), dat fiind că Polanski e un supravieţuitor al ghetoului varşovian, că şi-a văzut părinţii bătuţi şi apoi plecând în lagăr (deci la moarte), că a fost nevoit să stea sechestrat într-un spaţiu foarte mic (e poate singura tuşă personală pe care o descoperi în film) de teamă să nu fie descoperit de nemţi, că a trăit frica aceea animalică pe care doar evreii au putut-o trăi într-o lume guvernată de Hitler şi că, deci, povesteşte despre ceva trăit, vorbeşte despre experienţe pe care le cunoaşte foarte bine. Păcat că nu şi-a asumat riscul unei abordări personale, al creării unui film cu amprentă polanskiană.

Lăsând la o parte lipsa stilului personal, ce s-ar putea spune despre Pianistul? Poate că ceea ce deranjează cel mai tare e faptul că trenează pe o bună bucată, până după jumătate – introducerea e lungă şi cronica spaţiului concentraţionar nu are nimic deosebit (repet) faţă de cele precedente. Că ultima jumătate de oră e extrem de puternică şi foarte bine ritmată. Că muzica lui Chopin te ţintuieşte în scaun, în special în scena întâlnirii dintre Szpilman şi căpitanul SS Hosenfeld. Că Adrien Brody e perfect în rol – şi-a meritat pe deplin Oscarul. Şi că e, oricum, cel mai bun film al lui Polanski din ultimii 20 de ani. Iar premiul obţinut la Cannes trebuie interpretat ca ceea ce sunt de multe ori premiile mari acordate la acest festival – mai degrabă ca o recunoaştere a întregii opere decât a meritelor unui singur film.

Un alt vârf al festivalului (care, ca şi Pianistul, poate fi văzut în continuare în cinematografe) a fost ultimul film al lui Pedro Almódovar – Hable con ella. Regizorul şi-a pierdut, cu certitudine, orice urmă de sarcasm, care-i făcea filmele din anii ‘70-’80 atât de savuroase. Ca şi filmul precedent – Totul despre mama mea, Hable con ella se opreşte la tonul grav, dar o face cu mai multă sensibilitate parcă şi, chiar dacă la fel de lacrimogen, e un lacrimogen ce nu mai jenează (poate pentru că ne-am obişnuit deja cu el?). Filmul e un poem de excepţie dedicat Femeii, o declaraţie de dragoste şi o dovadă de iubire la superlativ, unul din filmele foarte puternice care nu încetează să te obsedeze la mult timp după ce l-ai văzut. Relativ simplu ca poveste, dar cu o idee izbitoare – iubirea împinsă la extrem, iubirea ca mod de viaţă, filmul are forţa lucrurilor arhetipale. Iubirea din Vorbeşte cu ea e cea din care naşte viaţă, iar reciproca e şi ea valabilă – numai din dragoste rezultă viaţă. Foarte încărcat cu simboluri şi cu valori fundamentale (tratate fără afectarea pe care o afişează cinematograful românesc cu pretenţii însă), filmul rămâne totuşi foarte simplu şi curge foarte firesc.

Creaţia cere sacrificiu (tatăl moare când se naşte copilul) – unul din miturile fundamentale ale omenirii, iar sentimentele sunt mult mai puternice dacă-s ferite de indecenţa exhibării (Alicia nu află niciodată că Benigno a iubit-o atât de nebuneşte). E mărturisirea intimă a unui regizor prin definiţie exuberant şi expansiv, dar ajuns la maturitate, la o cuminţenie impusă şi controlată şi la serenitatea uşor resemnată pe care i-o dă vârsta. Pelicula e, în mod categoric, unul din vârfurile filmografiei lui Pedro Almódovar.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


Alte articole

 Festivalul Filmului European – ediţia a VII-a (II), Laurenţiu Brătan
 Festivalul European de Film - Program, Redacţia LiterNet
 Festivalul Filmului European – Ediţia a 7-a, 2003, Redacţia LiterNet


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer