The Painted Veil - titlul filmului regizat de John Curran, pe scenariul lui Ron Nyswaner (Philadelphia), după romanul omonim al lui Somerset Maugham, cu Edward Norton şi Naomi Watts în rolurile principale - apare într-un vers al lui Shelley: în poezia respectivă, el înseamnă Viaţă. Este exact ceea ce îi cam lipseşte acestei ecranizări corecte şi minuţioase, dar care nu sare de nivelul unui bun telefilm.
Ce este bun ţine de meşteşugul actorilor - alături de cei doi mai joacă Toby Jones (genial ca Truman Capote din Infamous) şi minunata Diana Rigg, fosta Emma Peel din The Avengers, aici în rolul radios al unei Maici Superioare -, de locaţii (peisajul îţi taie răsuflarea) şi de o mică libertate luată faţă de carte: finalul din film este mai scurt, reducînd dialogurile cam desuete din roman la un schimb savuros de replici între Kitty şi fostul său amant, Charlie Townsend (Liev Schreiber). Cît priveşte muzica (premiată cu un Glob de Aur) a francezului Alexandre Desplat, mărturisesc că nu mi-a rămas în urechi; Desplat are partituri mult mai bune (de ex. cea din De battre mon coeur s'est arrêté sau din The Queen)!
Povestea în sine (scrisă de Maugham în 1925) este mult mai bună decît filmul lui Curran. Ea s-ar putea descrie - pe scurt - ca în titlul acestui articol: un cuplu făcut în grabă, soţii Walter şi Kitty Fane (el, microbiolog, ea, o mică mondenă blazată), ajunge în China, unde lui Kitty nu îi va lua prea mult pentru a se arunca, plictisită, într-o aventură cu viceconsulul local. Pentru a o pedepsi (şi, de fapt, a se pedepsi pe sine însuşi), Walter o tîrăşte cu el într-o regiune îndepărtată, bîntuită de spectrul holerei. Ceea ce nu era, la început, decît ură mocnită se transformă, treptat, în respect reciproc şi chiar, la sfîrşit, dragoste. Dar este o dragoste venită prea tîrziu, care - deşi îi schimbă pe cei doi din temelii - înfloreşte abia în climatul fetid al holerei omniprezente, ca un nufăr într-o mocirlă...
Pînă la un punct, povestea seamănă cu aceea din The Sheltering Sky - romanul lui Paul Bowles ecranizat de Bertolucci. Dar ceea ce, acolo, se deschidea înspre mister cu un simţ foarte modern al spaimei de ce este "Dincolo" se închide, aici, în simplă epifanie conjugală. De fapt, Walter şi Kitty sînt mai puţin sofisticaţi ca Port şi Kit, iar filmul le seamănă.