Vălul fără secrete - The Painted Veil

The Painted Veil, deşi o ecranizare după un roman de W. Somerset Maugham, duce cu gândul şi la Dragoste în vremea holerei, celebrul roman al lui Marquez. Un cuplu, un spaţiu sufocat de suferinţă şi foarte puţină dragoste - toate acestea în vremea holerei. Însă există, pentru început, multă ură şi neînţelegere. În Anglia anilor 1920, Walter Fane (Edward Norton) se căsătoreşte în mare grabă cu o tânără cam răsfăţată şi superficială, Kitty (Naomi Watts), pe care o duce apoi cu el în Shanghai, unde îl aşteaptă postul de doctor-bacteriologist. El e îndrăgostit de ea (sau cel puţin aşa crede), dar pentru Kitty căsătoria nu e decât soluţia prin care scapă de o familie cicălitoare. Şi nu trece mult până începe să-l înşele, închipuindu-şi că Walter e aşa cum îl vedem şi noi la început: stângaci, timid şi neinteresant. Dar, peste puţin timp, urmează şi răzbunarea. O capcană pe care i-o întinde: să-l urmeze într-un sat îndepărtat şi măcinat de o epidemie de holeră.

Pedeapsă pentru ea sau pentru el? Neaşteptat de calm şi rece, el ignoră semnificaţia acestei "soluţii" care ar putea avea urmări tragice pentru amândoi. Îşi transformă toată furia şi suferinţa în energia cu care munceşte şi se dedică celor afectaţi de boală. Pentru ea, consecinţele acestei răzbunări se măsoară doar în multă plictiseală şi teamă - devine prizonieră într-un peisaj dezolant şi marcat de semnele morţii, prizoniera unui soţ impasibil şi insensibil la toate suferinţele ei.

Subiectul acestui film e oarecum neaşteptat, faţă de majoritatea dramelor trăite în cuplu: după consumarea în doi a binelui, nu mai rămân decât firele rupte şi dezamăgirile (eventual urmate, pentru un happy end, de o altă împăcare). Aici însă "demersul" este inversat: ura şi răzbunarea preced iubirea. Există toată această înlănţuire de ratări şi nefericiri (înşelare, răzbunare, neînţelegere) care determină în final apariţia iubirii, neaşteptată şi sinceră. Condamnaţi prin voinţa şi dorinţa lui de neînţeles să pornească pe un nou drum - cel mai indezirabil dintre toate drumurile posibile, cu moartea pândind la fiecare colţ - exact în momentul în care până şi schimbul de amabilităţi elegante a dispărut, cei doi au, de fapt, şansa unei redescoperiri lente şi nesperate a celuilalt.

Însă cei doi actori sunt mult mai interesanţi prin jocul şi personajele lor (Edward Norton, inedit în pielea acestui personaj plin de surprize) decât povestea ce curge între ei, destul de subţire şi afectată în final de un iz siropos. Iar pentru asta nu e de vină spaţiul strâmt în care ei evoluează: filmul nu duce lipsă de ritm (fără a fi agitat), imaginile sunt mereu frumoase, însă ceea ce există între ei - ură, apoi iubire - este prea schematic şi lipsit de intimitate. Detaliile trăirilor fiecăruia sunt mult mai cunoscute spectatorilor decât lor înşile, în spaţiul dintre ei. Nici dragostea descoperită spre sfârşit nu umple acest spaţiu, ei rămânând, unul faţă de celălalt, uşor impermeabili şi străini, fără trăirile şi detaliile care ar trebui să-i îmbrace. Iar asta determină senzaţia de "sirop" facil şi previzibil, ca un văl sub care nu se ascund prea multe secrete. Adăugaţi la final şi ingredientul morţii lui - e răpus de holeră - şi, peste ani, iubirea ei împăcată, învăluită într-o amintire frumoasă. Şi cam atât.

Filmul mai bifează şi câteva referiri grăbite la problema imperialismului britanic în zonă - pe fondul marcat de suferinţele şi nenorocirile bolii în care cei doi îşi consumă marea poveste de iubire (cum ar fi trebuit să fie, în intenţia realizatorilor). Însă cele două aspecte nu se leagă între ele, episodul dintre ei rămânând mărunt şi superficial tratat, lipsit de ardoare şi adâncime.