Preety as a picture... însă într-o adaptare! - The Painted Veil

Walter Fane (Edward Norton) se căsătoreşte în grabă cu o tînără londoneză dorind să nu plece singur în Shanghai, unde îl aşteaptă un post de cercetător în domeniul medical. Kitty (Naomi Watts) îl acceptă ca soţ mai mult pentru a scăpa de pornirile agasante ale mamei sale. Cu toate că îi vede frivolitatea, Walter simte că o iubeşte şi speră că schimbarea mediului o va transforma. Pînă la urmă va avea dreptate. În Shanghai, cîtă vreme cuplul rămîne în cercuri britanice, Kitty nu face decît să dea curs nemulţumirii sale faţă de povestea pe care mariajul i-o promitea: nesfîrşitul plictis resimţit, ea îl alină în adulter. Totul avea să se schimbe, treptat, odată ce soţii vor ajunge într-o provincie îndepărtată a Chinei, o zonă bîntuită de holeră. Walter se oferă voluntar să ajute acolo şi, în acelaşi timp, o pune pe Kitty în imposibilitatea de a refuza să-l însoţească.

Prin comportamentul său, Walter îmi aminteşte de profesorul Henry Higgins din Pygmalion. Doar că medicul nu alege să-i ofere lecţii teoretice Elizei sale, ci o obligă să urmeze un drum în care singură va întîlni situaţiile care o vor cizela şi-i vor dezvălui însemnătatea iubirii şi valorile umaniste. Iar definirea totală a fiinţei iubite, Walter o înfăptuieşte în propria moarte. Rolul său se sfîrşeşte, credinţa sa în iubire dă roade, Kitty rămîne să onoreze amintirea soţului în maternitatea pe care şi-o asumă.

Filmul nu devine nici o clipă alunecos. Deşi ţesătura amoroasă e întotdeauna dificil de tratat, aici siropul este utilizat în marje nedăunătoare sănătăţii proiectului. La asta contribuie în primul rînd faptul că istoria cuplului Walter-Kitty este o acumulare de impulsuri care nu se întîlnesc, de mîini care aparent nu se caută, de priviri care nu se oglindesc reciproc; răsturnarea se petrece abia în apropierea clipei fatale şi toate cele neîmplinite aici înfloresc în relaţia dintre Kitty şi propriul copil, o relaţie a cărei dezvoltare e sugerată în epilogul poveştii de pe ecran.

Pentru a citi o carte, Sonata Kreutzer de Tolstoi, să spunem, trebuie să nu ieşi o seară cu prietenii. Pentru a cumpăra ceva costisitor, trebuie să faci economii, aşa că renunţi la alte plăceri. Să poţi să vezi care braţ al unei balanţei poate aduce mai multă bucurie e o încercare aleasă, uneori irealizabilă. Adevărata drama e să conştientizezi la un moment dat care e traiectoria care-ţi împlineşte viaţa şi, în acelaşi timp, ea să apară imposibil de urmat în limitele tocmai descoperite, sau, mai exact, în limitele pe care le descoperi datorită drumului deschis înaintea ta de cineva care te iubeşte.

Paragraful anterior poate fi un rezumat dinspre cotidian al poveştii realizate de John Curran după romanul omonim al britanicului W. Somerset Maugham. Spun "dinspre cotidian", fiindcă marea calitate a filmului este aceea că spune o poveste cu tîlc potrivită unei lumi care pierde încetul cu încetul contactul cu literatura de gen; motiv pentru care eu consider că acest film devine un veritabil bildungscinema, varianta bogată în expresii imagistice a speciei literare cunoscute (bildungsroman). Jocul fără cusur al actorilor angajaţi în proiect adaugă un parfum de seriozitate întregii desfăşurări cinematografice. The Painted Veil este un film care poate motiva şi însufleţi privitorul, mărturie stînd frumuseţea detaliilor picturale, rafinamentul vizibil în clădirea unei poveşti despre dragoste, bucuria resimţită din faptul că totul rămîne curat şi simplu în întreaga construcţie vizibilă pe ecran... însă toate acestea devin percutante în primul rînd atunci cînd uităm că The Painted Veil îşi trage sevele dintr-o istorie literară.