E imposibil să nu-l iubeşti pe Max după ce-l cunoşti. Idealist fără a fi un Don Quijote, revoltat fără a fi subversiv, fidel unei lumi imaginare din care nu lipseşte pragmatismul, Max Ophüls s-a lăsat iubit de contemporanii săi în aceeaşi măsură în care se lasă iubit şi de noi, în continuare, azi. Dar din păcate, foarte puţină lume il plasează în cercul regizorilor importanţi pe obscurul evreu german Max Opperheimer, care a fugit de acasă ca să se facă actor dar a devenit regizor - mai întâi de teatru, apoi, după circa 200 de piese montate, de film. Din teatru şi-a sustras şi noţiunile de cinema ca spectacol şi viaţa ca un circ; tot de aici se inspiră şi des-întâlnitele şi impunătoarele parade, plimbări, dansuri în decoruri luxuriante în spiritul commediei dell'arte (trenul închipuit din O scrisoare de la o necunoscută, flashbackurile din Lola, circul din Komedie şi La Ronde, majordomii şi balul din Le Plaisir). Ophüls a respectat un principiu solid pe parcursul întregii sale cariere, destul de scurte, dar prolifice: faptul că un spectacol e un spectacol dar şi viaţa e acelaşi lucru - aşa că de ce să nu încercăm ceva nou? Şi astfel a reuşit să creeze, din cele mai banale întâmplări, filme de o sensibilitate uimitoare, încărcate cu personaje pitoreşti, ele însele reprezentând mici lecţii de viaţă.
Cu toţii o să fim de acord, după ce vom fi văzut câteva filme ale lui, că numele lui Ophüls poate fi adesea sinonim cu noţiunea esenţială a cinematografiei (fondul solid cu forme frumoase, povestea şi personajele care emoţionează) datorită stilului său literalmente nemaipomenit. Un "stilist" înseamnă, de obicei, o persoană pricepută care ştie să acopere lipsa de însemnătate, de sens. Însă stilistul Ophüls nu-l acoperă, ci-l creeaza el însuşi. Braţ la braţ cu aparatul de filmat, aproape că mi-i pot imagina pe amândoi valsând, înconjurând, curtând, urmărind personaje care păşesc pe scări somptuoase din camere baroce cu decor "ophulent." "Ophulenţa" aceasta îşi pierde în context conotaţia peiorativă, desemnând un abuz de descrieri, detalii şi artificii foarte bine premeditat şi foarte emoţionant: mişcări de aparat repetitive (înainte şi înapoi), urmăriri laterale lungi, obiecte simbolice răsărite în calea personajelor, decor construit pe mai multe nivele, scări, târguri, circuri, trenuri de agrement cu peisaje butaforice, toate acestea prinse în poveşti de dragoste sofisticate, construite episodic şi secţionate într-un mod foarte avangardist pentru anii '40-'50. Acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care opera lui Ophüls a fost recunoscută şi apreciată în anii '60 de Godard, Demy, Rivette, Truffaut, Rossellini şi chiar şi de Kubrick, mai târziu. Astăzi însă aceste filme par să fi alunecat într-o desuetudine numai bună de ironizat şi de categorisit drept kitsch sau, mai frumos spus, retro - noţiune care ar trebui reevaluată.
Ophüls face parte, alături de Lang, Von Sternberg şi de ce nu, Lubitsch din acea frăţie imaginară a "cineastului fără frontiere", născut în Miteleuropa, impregnat de estetica şi idealismul Republicii Weimar, constrâns însă să-şi exprime frustrarea, durerea sau regretele în America. Dar înainte de America a fost Viena, oraş care apare des în primele filme, oraş de care Ophüls a fost cu siguranţă îndrăgostit, căci l-a inspirat în creaţia dramelor sale plasate în context boem, burghez şi libertin permiţându-i să judece "la rece" în acelaşi timp. Se spune că filmele lui Ophüls sunt un echilibru ideal între clasicism şi baroc, îmbinate pentru a reda viziunea sa asupra condiţiei umane ca fiind teribil de tragică şi în acelaşi timp înfiorător de superficială. După ce veţi fi văzut filmele lui la Cinematecă, vă veţi da singuri seama ce vreau să spun şi cât de mult Ophüls există în continuare în multe filme reuşite de azi.