Iluzia cea mare

Convingerea universală (şi universal eronată) este că, în 2006, s-au lansat două filme cu aproximativ acelaşi subiect, care prezintă bătălia de la Iwo Jima (februarie 1945) pe rînd, din punctele de vedere american şi japonez. Domnilor!

Letters from Iwo Jima este o elegie antirăzboinică, desaturată pînă aproape de alb-negru şi nemiloasă pînă aproape de cinism, realizată în japoneză (un act de curaj... necesar), cu mintea la Rilke şi sufletul la Kurosawa. Flags of Our Fathers (sper că titlul românesc e ironic) se întîmplă mai puţin în Pacific şi mai mult acasă, unde eroii faimoasei fotografii care constituie emblema şi motivul filmului sînt plimbaţi ca nişte maimuţe din miting în miting, puşi să re-interpreteze (sic!) momentul istoric al ridicării steagului american în zbieretele mulţimii, care mulţime e apoi rugată frumos să cotizeze în numele războiului. Incredibil (un incredibil care a ajuns astăzi, vai!, mai credibil decît cele mai bolnave fantezii) este însă că adevăraţii eroi au murit la Iwo Jima - tinerii manipulaţi de colo-colo de un impresar mult mai la locul lui la Hollywood, de exemplu, sînt nişte nevinovate rezerve, adică cei care au ridicat steagul a doua oară, numai pentru ca fotoreporterul Joe Rosenthal să imortalizeze momentul.

Ne-am lămurit sper cu toţii că Flags of Our Fathers face din filmul clasic de război cam ce-a făcut Unforgiven din western - demistifică sec mecanismele noţiunii de erou, despoaie istoria şi arată vinovaţii (în oglindă?) cu un deget tremurînd, dar ferm, gest cu atît mai remarcabil cu cît vine din partea unui republican. Separat, Flags... şi Letters... (filmate, ce-i drept, back-to-back) sînt două mostre de cinema clasic, necruţător şi elegant, împreună devin un redutabil tur de forţă, care, am senzaţia că nu putea fi reuşit decît de un singur regizor. Un regizor care, în ciuda aparenţelor, va împlini 77 de ani în mai, un regizor care s-a ambiţionat să care în spinare de unul singur moştenirea acelui cinema solid şi fără ocolişuri lăsată de alde Ford, Siegel sau Aldrich, un regizor care şi-a făcut mai nou obiceiul de a puncta decisiv şi discret de la primul la ultimul cadru, acesta din urmă susţinut imperial de un insert devenit efigie - "Directed by Clint Eastwood".