În timp ce turna un film în insula Iwo Jima, regizorul Clint Eastwood a asistat la descoperirea unui uriaş depozit de scrisori în care soldăţeii japonezi din al doilea război mondial povesteau celor de acasă cum merge treaba cu războiul; poşta n-a reuşit să le extragă din insulă până în 2005. O mină de aur pentru un arheolog al războiului, cum era pe cale să devină Eastwood, care tocmai reconstituia în insulă povestea altei mărturii: romanul Flags of Our Fathers, scris de James Bradley, fiul unui participant la bătălia înverşunată din insula niponă. O bătălie, altfel, considerată a fi fost mult prea costisitoare: 26.000 de americani morţi sau răniţi. La aşa un carnagiu, sentimentul succesului este cam ca o aspirină pentru un muribund.
O asemenea aspirină şi-au acordat, ca o defulare tragi-ludică, şase soldaţi copleşiţi de crimele la care participau, plantând un frumos drapel american pe vârful insulei. Nu era înregistrarea simbolică a unei victorii: bătălia a mai durat, câţiva dintre "stegari" fiind, de altfel, ucişi după aşa-zisa victorie. Dar imaginea drapelului era prea preţioasă pentru propaganda războiului, aşa că trei dintre "stegarii victoriei" sunt plimbaţi pe stadioanele din Statele Unite ca să stoarcă lacrimi şi bani din poporul american.
Manipularea fraierului american este cu atât mai grotescă cu cât cei obligaţi să o instrumenteze se simt ca nişte criminali glorificaţi. Flags of Our Fathers, chiar dacă e cam lung, este un film antirăzboi şi antistat. Şi un film despre solidaritatea inamicilor: soldaţii americani şi japonezi, care s-au măcelărit fără să ştie ceva unii despre ceilalţi, se cunosc acum, în traducerea lui Eastwood, cu participarea românilor care au să vadă amândouă filmele. (notă: celălalt film e Letters from Iwo Jima)