Big Dog is watching you

După ce am numit Dogville - ultimul film al lui Lars von Trier - "Big Brother brechtian", cineva mi-a spus: "Eşti prea de tot... Vezi Big Brother peste tot!" Reproşul mi se pare întemeiat, dar el nu explică totuşi de ce "fenomenul BB" este atît de prezent în capul meu? Şi, mai ales, el (reproşul) deschide o pereche de întrebări care mi se par mult mai interesante decît simpla constatare a unei stări de fapt. Aceste două întrebări sînt: 1. Este Big Brother metafora unui mod de viaţă deja-existent, iar showul doar extensia lui concentrată? Sau: 2. Este showul însuşi generator de forme şi comportamente în societate, influenţînd-o într-un mod evident?

Comparaţia cu Dogville nu este chiar trasă de păr. Şi aici există o comunitate - de circa 20 de oameni - care trăieşte "la vedere" (casele nu au pereţi). Există un narator (John Hurt) care ştie tot ce se petrece şi care împarte povestea în 9 episoade şi un prolog. Există drame individuale, psihodrame colective, gesturi mărunte, meschinării pe faţă. Natura umană este aceeaşi. Şi mai există - foarte important - cazul lui Grace, străina care ajunge în Dogville pentru a i se pierde urma... La-nceput este privită cu suspiciune, apoi - ajutată de Tom, filozoful local care se îndrăgosteşte de ea - este adăpostită, apărată şi integrată. Dar, de pe la capitolul 6 încolo, lucrurile iau o întorsătură urîtă ("natura umană e aceeaşi"!): presaţi de gangsterii de conivenţă cu poliţia, care o caută, locuitorii din Dogville socotesc că e cazul ca Grace "să plătească" bunătatea lor samariteană - să plătească cu vîrf şi-ndesat! De-aici încolo, things can only get worse...

Ei bine, pentru că sîntem într-o comunitate, protestantă după toate semnele, mai există în film şi cîteva şedinţe de judecată: sătenii se adună pentru a decide ce să facă cu Grace: să o alunge, să o ascundă, să o predea...? Este "camera secretelor" - locul în care fiecare are un cuvînt de spus, în mod transparent şi democratic. Or, tocmai aici - în această transparenţă democratică în care mai toţi vedem un mare cîştig al speciei umane - lucrurile se strică: judecata unui grup de oameni are valoare de adevăr - deşi poate că nu este, adesea, decît rezultatul unui calcul meschin, al unor invidii ascunse, al suişurilor şi coborîşurilor schimbătoarei "naturi umane"... Von Trier ne arată cît de vulnerabili sîntem - ca democraţi convinşi - la tentaţia totalitară: e suficient un vot într-un juriu la un tribunal. E suficient - la Big Brother - un vot dat din scaunul de telespectator. În ambele cazuri, cineva iese sau rămîne. Soarta cuiva este "în mîinile noastre". Şi noi înţelegem să uzăm de acest privilegiu - tentaţia de-a te juca de-a Dumnezeu este prea mare!

Recent, în Dilema, Dan Goanţă spunea că Big Brother este "victoria comunismului" în condiţii de libertate. Nu sînt de aceeaşi părere. Dimpotrivă: mi se pare că - o dată devenit joc, show, divertisment - comunismul este învins, definitiv. Pericolul este în altă parte.

****

Spuneam (vă mai amintiţi?) că pericolul - în ce priveşte Big Brother - este "în altă parte"... Buuun; în ce parte? Şi care ar fi (totuşi!) legătura dintre un show "decerebrat" (deşi nu e!), infantil şi dezlînat (asta cam aşa e...) precum BB şi un film atît de stilizat, de gîndit şi de, ei da, genial precum Dogville?

Formal vorbind, este evident că nu sînt multe asemănări. Şi nici n-ar avea cum: BB este Viaţa-în-direct, cu bîlbele, timpii morţi şi lipsa ei de semnificaţie puse - leneş - pe tele-tapet... Dogville este experimentul perfect şi pervers al unui cineast supradotat, o priză bine dozată de Artă care ne tulbură şi iluminează arătîndu-ne bezna din fundul Naturii Umane... Într-un caz, Viaţa bate Ficţiunea; în celălalt, Ficţiunea combate Viaţa.

Interesant însă că dispozitivul este acelaşi: "mizanscena" unei transparenţe totale. "Vocea din off" a unui "narator" omniscient. Sforile trase din umbră. Manipularea. În ambele cazuri, spectatorul-cobai nu poate decît să reacţioneze exact ca un cobai... Cu o diferenţă - majoră - adusă de perversitatea unei televiziuni care nu are o viziune, dar care are la dispoziţie un instrument mult mai eficace, mai adus-la-zi şi mai de temut decît "bătrîna" Artă, cu subtilităţile ei cu tot: interactivitatea!

Von Trier, în ciuda rafinamentului său flamboaiant, provocator şi "avangardist", nu are cum să in(tro)ducă ceea ce numai televiziunea poate să facă: intervenţia publicului în soarta personajelor. Nu este singurul: nici un regizor de film nu are (încă!) această posibilitate. Prin "natura" lui, Cinematograful este prizonierul ecranului pe care se proiectează; "visul visat de mai mulţi oameni în acelaşi timp" (definiţia dată de Cocteau) este al mai multor oameni, într-adevăr - dar nici unul din acei oameni nu intră în visul celui de lîngă el sau în viaţa de pe ecran! Atunci cînd Cinema-ul a gîndit totuşi această interferenţă - vezi Trandafirul roşu din Cairo al lui Woody Allen -, a făcut-o, evident, ca proiecţie pe un ecran (două), ca punere-în-abis a unei situaţii, ca fabulă autoreferenţială: actorii adevăraţi au rămas pe ecran, publicul adevărat - în sală. Doar teatrul a flirtat cu această convenţie-kamikaze - dar, şi în acest caz, de cele mai multe ori interacţiunea respectivă s-a limitat la un mai viguros captatio, fără urmări serioase asupra acţiunii de pe scenă... Televiziunea, iată, face pasul mai departe, iar cu Big Brother sîntem în plină "democraţie": "dacă vrei să (nu) mai rămînă X, sună la..." Teatrul adus pe ecran de Lars von Trier (cel brechtian) este la antipodul acestei tendinţe: el presupune "distanţarea", sublinierea artificiosului şi a convenţiei pentru ca - abia depăşite aceste limitări - publicul să cunoască, pe parcurs şi mai ales la final, "tulburarea" morală care este esenţa Artei. Oamenii din Dogville o judecă pe Grace (străina aciuată în sînul comunităţii lor), o pun la colţ, la zid şi la stîlpul infamiei - dar spectatorul stă la locul lui şi toată "participarea" este mentală şi emoţională. În Big Brother, eşti "chemat să participi"; ce efecte are această injoncţiune? Vom vedea în episodul următor...
În care, în fine, aflăm ce şi cum.

****

Ca mostră exaltantă de Cinema, Dogville este filmul-tabel în care fiecare gest, fiecare vorbă şi fiecare moment au fost gîndite şi para-gîndite în prealabil: ceea ce vedem pe ecran este rezultatul acestor deliberări. Ca mostră excitantă de televiziune, Big Brother este show-ul-program în care un set de reguli şi o listă a corvoadelor zilnice îi lasă pe concurenţii să se descurce după capul lor.

În Dogville, contururile caselor sînt desenate cu creta; în BB, casa este "reală", construită special pentru show, iar contururile concurenţilor sînt schiţate şi-apoi lăsate să se umple de viaţă (cu riscul de-a le bruia). Von Trier aplică - mai ferm decît în celelalte filme ale sale - regula hitcockiană: filmul este deja-terminat înainte de a începe, ceea ce vedem pe ecran nu e decît punerea în mers a unui scenariu aflat în "stand-by". În BB nu există "deja-terminat", "înainte de a începe" şi "stand-by": din clipa în care show-ul a fost demarat, el nu poate aduce decît surprize.

Parte din surprize vin din încrederea realizatorilor că alegerile lor au fost corecte şi că "personajele" vor distra(ge) publicul - surprize "anticipate", deci. Un alt set de "surprize" vine din încrederea realizatorilor că publicul va marşa la show şi că alegerile sale vor aduce răsturnări de situaţie. Ambele lucruri se întîmplă - după cum am putut constata -, numai că există întotdeauna o marjă de eroare pe care doar realizatorii sînt în măsură s-o corecteze: un concurent prea egocentric (vezi Nadira) zboară din prima, un altul care clachează prea repede (vezi Mumu) îi urmează, un al treilea, care nu "se manifestă" îndeajuns (vezi Adrian), iese la rîndul lui, ş.a.m.d. Or, aici vorbim - de fapt - de un aliaj destul de abil de libertate şi manipulare: publicul este "liber" să dea afară concurenţii care nu-i plac, numai că această "libertate" este ghidată - din umbră - de montajul zilnic al exceselor (de un fel sau altul) al "celor care trebuie să iasă"... Nu există libertate totală: sîntem doar la televiziune!

Problema pe care mi-o pun (şi pe care o pune Lars von Trier în Dogville) este următoarea: ce drept avem - eu, voi, locuitorii din Dogville etc. - să intervenim în vieţile unor oameni cu nimic mai buni sau mai răi ca noi toţi? Între prizonieratul ce se transformă în sclavie şi umilinţă fizică al lui Grace în filmul lui von Trier şi prizonieratul ce se transformă în sclavie şi umilinţă televizuală al concurenţilor din BB, nu există nici o deosebire de fond, ci doar o diferenţă de perspectivă: Grace (personaj de film) scapă la sfîrşitul poveştii, Bigbrotherienii (personaje de show TV) "scapă" cu o imagine şifonată. Dar ei - spre deosebire de Grace - au participat, alături de public, la golirea casei BB de "indezirabili"... Şi, pentru ca totul să nu fie din cale-afară de "serios", sîntem asiguraţi că "nu este decît un joc"....

Într-adevăr, "este un joc" - cum, pînă la urmă, este şi filmul lui von Trier, şi toate filmele făcute vreodată; numai că - în "experimentul Big Brother" - jocul ascunde o realitate perfidă: te joci cu prezenţa / absenţa unor oameni reali intervenind - dirijat - în vieţile lor. Şi eu am vrut să iasă Nadira, Mumu, Violeta, Costel - mai ales Costel! - din casa BB! Şi eu am votat ieşirea unora şi rămînerea altora! În mod "liber" şi "democratic", am decis cine e "bun" şi cine e "rău"... După care m-am gîndit: asta se numeşte cenzură. Eu, ca şi alţii, în funcţie de umorile de moment şi de idiosincraziile dintotdeauna, am golit casa BB de oameni; şi lucrul acesta îmi dă, în acelaşi timp, sentimentul exaltant că am participat la un act de justiţie şi conştiinţa vinovată că nu este vorba, de fapt, de nici o justiţie. E doar un delict democratic. Şi probabil că ar trebui să mulţumim lui Big Brother pentru că - fără să vrea - ni l-a revelat...