Lars-von-Trier's-ville

Titlu original: Dogville
Gen: dramă
Regia şi scenariul: Lars Von Trier
Studiourile: Zentropa EntertainmentS8 APS
Durată: 167 minute
Cota mea: 10 din 10

Intriga: În America anilor '40, o tânără urmărită de mafie se refugiază într-un orăşel din Munţii Stâncoşi, Dogville. Deşi iniţial femeia se integrează în comunitatea oraşului, mai apoi cetăţenii se vor simţi ameninţaţi de trecutul ei, tânăra devenind victima cruzimilor de neimaginat ale acestora...


Comentarii

Lars Von Trier ne declară că, în momentul în care critica americană de film i-a reproşat, la premiera precedentei sale pelicule, că a făcut un film DESPRE America, fără să fi trăit acolo, regizorul danez s-a hotărât să facă şi alte filme cu acţiunea plasată în America...

Precedentul film al lui Von Trier, Dancer in the Dark, în care strălucea o Bjork care a făcut valuri luând premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes, era atât de bun încât şi-a putut permite să se încheie cu o maximă despre viaţă! Trebuie să declar (cu ruşine) că, după acest senzaţional film (deşi poate că nu ar trebui numit film această zguduitoare poveste despre viaţă şi moarte), nu vedeam cum anume mă mai poate provoca acest regizor-psiholog umanist.

Era Dancer in the Dark un film despre America? Aparent, da - este filmul naivităţii unei femei (pasionată de Oldricj Novi) ce crede în "visul" american (şi care, însă, se va transforma în "coşmarul" american). Este Dogville un film despre America? Din nou, aparent, da - Von Trier lasă vaga impresie că atentează să facă un film-frescă a societăţii americane post-belice.

În realitate, Dogville se poate petrece oriunde, oricând, iar monştrii umani (uneori, poate chiar sufocant de "umani") pot exista (şi chiar există) şi pe alte străzi decât Elm Street (coincidenţă? trimitere la strada bântuită de un monstru - însă nu atât de "uman"? greu de spus). Dar dincolo de a face apologia rasei umane (cuprinzând însă, ca într-un tablou de Edvard Munch toate defectele, capacitatea de a face rău, dezgustul pe care îl stârneşte ea), Von Trier lansează cel mai inedit film al anului 2003 (din păcate, în România abia din 2004). Renunţând la decoruri, danezul îşi pune toţi actorii să intre în scenă, să se mişte, să-şi spună replicile, transformându-şi filmul (iarăşi, aparent) într-o piesă de teatru de aproape trei ore. Efectul nu este simţit decât dacă este văzut filmul: spectatorul (sau poate ar trebui să spun - complicele) este martor tăcut la ceea ce se petrece pe pânza ecranului (sau poate ar trebui să spun - pe scenă?), la fel ca toate celelalte personaje. Genială mişcare regizorală, să mă încumet să zic?...

Şi, în final, să vedem care sunt "monştrii" umani ai oraşului nostru: un Philip Baker-Hall cu o apariţie neaşteptată, o Chloe Sevigny strălucitoare (ţinută minte din Boys Don't Cry), un Stellan Skarsgaard aşa cum îl ştim dintotdeauna (calm, fermecător, cumpătat), un Paul Bettany fascinant şi odios în acelaşi timp (un "monstru" capabil de dragoste!), un James Caan într-o apariţie de-a dreptul şocantă (deşi nu este locuitor al Elm Street-ului)... Victima este o Nicole Kidman care ar fi putut câştiga şi ea la Cannes (deşi poate juriul a hotărât că ar trebui să se limiteze la Oscarul pentru interpretarea Virginiei Wolf), înlănţuită şi cu o faţă palidă pe care se pot citi multe, de la suferinţă la dragoste. Sunt nişte "monştri" care devin oameni atunci când simt groaza din apropierea morţii şi care plâng atunci când îşi văd copiii ucişi.

Poate că şi Dogville are în final o maximă, de data aceasta despre... aroganţă: eşti cel mai arogant om din lume dacă ai impresia că poţi ierta pe cineva, dovedind, implicit, că nimeni nu are standardul moral al tău! Să fie ceva exagerat în îndrăzneala-mi de a-l numi "capodoperă"?...