În ultimii doi ani am cunoscut două feţe ale Ţării Minunilor. Descoperirea acelui teritoriu ţine, în ambele cazuri, de nevoia ieşirii dintr-un spaţiu coercitiv. În cazul viziunii Gilliam (Tideland), Jeliza-Rose e prinsă în degradarea părinţilor săi ca într-un corset, iar evadarea sa încheagă versiunea cinematografic-dementă a tărîmului de basm. Guillermo del Toro construieşte o altă "Alice", o numeşte Ofelia şi o leagă în politica Spaniei anului 1944; în strălucitoarea lume subterană pe care i-o deschide fetei, regizorul mexican încheagă varianta cinematografic-delicată a ţinuturilor de fabulă.
El laberinto del fauno vorbeşte în mod direct despre valori - sociale, umane. La nivelul acestui discurs, conflictul intern al poveştii e conturat la întîlnirea a două personaje: ofiţerul Vidal şi medicul Ferreiro. Chiar dacă luptă pentru un bine general, consfinţit în lumea care începe dincolo de graniţele filmului - în Spania pe care o vedem astăzi, căpitanul Vidal acţionează barbar, ucigînd nu ceea ce apare în calea binelui pomenit, ci nimicind ceea ce apare în calea datoriei lui de militar, aceea de a stîrpi bandele de opozanţi ale noului regim. Lipsa de scrupule îl prezintă pe ofiţer ca fiind un personaj ce acţionează în absurdul obligaţiei de a îndeplini o sarcină, o datorie asupra căreia nu stăruie în termeni etici; el nu este motivat de rostul ulterior al acţiunii sale, unul pozitiv dacă e judecat din perspectiva prezentului exterior filmului. În Labirint, Vidal pare un mecanism programat să realizeze o muncă, iar dacă el este pedepsit, semnificaţia osîndei sale nu este legată de opţiunea sa politică, ci de modalitatea în care se comportă în relaţie cu ea. Doctorul Ferreiro îi este contraparte: deşi prezent în ordinea căpitanului, medicul îşi îndeplineşte mai întîi datoriile umane, astfel că se mişcă în ambele tabere beligerante în scopurile meseriei sale. Fiecare caută să ducă la bun sfîrşit prerogativele formării sale, doar că cel din urmă o face înţelegînd sensurile acţiunilor sale. Iar Ferreiro nu este pedepsit din cauză că i-a ajutat pe ceilalţi, ci fiindcă ofiţerul crede că îi zădărniceşte misiunea.
Trezindu-se fără voia ei în lumea maşinăriei-Vidal, Ofelia desenează imaginar porţi de intrare într-o viaţă unde sensurile şi farmecul copilăriei se pot articula plenar.
Succesul de care se bucură El laberinto faţă de Tideland, două versiuni ale aceluiaşi basm, la fel de trainice, stă în simplitatea povestirii şi în accentuarea dimensiunii morale în istoria venită mai recent pe marile ecrane. În ceea ce priveşte proiectul lui Gilliam, etica e la purtător, regizorul caută freak-ul din fiecare spectator şi îi oferă imaginea în oglindă. Spectatorul este necontenit ţinut în pragul schizofreniei, iar asta face ca Tideland să fie greu digerabil. Del Toro alege o variantă soft de exprimare, filmul este simplu, cursiv, planul fantastic şi planul real se întrepătrund elegant, se potenţează reciproc, accentuînd şi umanismul pe care mizează autorul. Tideland e un film în care poţi descoperi anumiţi "străini" în interiorul tău, eventual, poţi să te descotoroseşti de ei, e o provocare; El laberinto e pur şi simplu un film la finalul căruia îţi doreşti să fii mai bun!