Navarrete reuşeşte, prin compoziţii deloc labirintice, dar într-un fel bântuitoare, să dospească în simţurile audienţei un aluat de o poezie şi o melodicitate rar întâlnite la un asemenea gen de film. Progresia filmului este uşor de desluşit şi pe coloana sonoră, bazată, melodic vorbind, pe variaţii ale unei teme simple de trei pătrimi, tema valsului. Discul începe şi se încheie cu foarte inspirate cântece de leagăn (Long, Long Time Ago şi Pan's Labyrinth Lullaby), cele care pun accent pe inocenţă şi puritate. Deşi împănat cu solouri de pian, unele cu alunecări dramatice, vezi A Tale, albumul rămâne într-o stare accentuată de melancolie până la Ofelia, penultima piesă a discului, cea în care întreaga orchestră preia tema şi o metamorfozează într-o scenă care-ţi lasă pe limbă un gust dulce-amărui. Excelentă interpretarea Orchestrei Filarmonice din Praga şi un compozitor de urmărit.