Între Drob şi Cultură

Cu scuzele de rigoare vreau să anunţ lipsa chiar şi celei mai mici metafore în titlu. Este doar crunta realitate, respectiv este prezenţa fizică a laptopului între castronul în care prietena care mi-a împrumutat obiectul pentru scris execută un drob şi foile cu traducerile unei viitoare cărţi de artă pe care tot face semne şi comentarii iubitul ei!

Mă rog, o divagaţie mai mult sau mai puţin importantă care mi-a asigurat un titlu care refuza să apară. Ceea ce vroiam să scriu de fapt era "simţirea" unei seri de dans contemporan la Opera Naţională Bucureşti. Fac asta în primul rând în semn de respect şi mulţumire pentru toţi cei care îmi dau prilejul de a fi avizată înainte de a alege o piesă de teatru sau înainte de a alege o carte, o expoziţie etc, adică a celor care-şi lăsa impresiile "căzute" pe internet - chiar dacă ulterior îi combat mormăind sau bodogănind.

Din nefericire, aceste rânduri nu vor fi o recomandare pentru că Seara Dansului Olandez nu se va mai repeta - cel puţin nu prea curând, ci doar o simplă împărtăşire, o confesiune a cuiva sincer emoţionat. Un eveniment nemediatizat pe cât ar fi meritat, eveniment pe care cei ce nu l-au prins, respectiv nu au citit LiterNet sau TimeOut sau 7 Seri (se consideră că fac reclamă pentru care ar trebui să-mi fie bipuit scrisul?!) îl pot înregistra la capitolul pierderi. Un spectacol sponsorizat de... aici chiar nu vreau să spun de către cine, ci doar ca acest "cine" dacă tot a plătit a dat invitaţii unor oameni atât de interesaţi încât sala a fost în prima seară aproape goală, iar în cea de a două destul de goală, un spectacol sponsorizat pe merit care m-a încântat şi n-am fost singura "entuziastă".

Nu vreau să intru în considerente de ordin tehnic şi asta nu pentru că nu aş fi avizată, dar încă iau emetiral după unele cronici elevato-transcedentalo-sinusoidalo- şi alţi mulţi "...lo", dar şi pentru că seara a fost mai mult emoţie, mai mult imagine, mai mult sensibilitate. Corpuri cochetând cu idei, cu un copac răsturnat trimiţându-şi rădăcinile către cer (obiect de dispută la prima pauză), lumini, zâmbind perdelei de fum şi ploaie pe o simplă scenă trezită brusc din amorţeala trimisă într-o natură atât de aproape de realitate încât ţi-ai fi încercat limitele corporale pe muzică lui Bach doar pentru a împărtăşi emoţia. Nimic preţios, doar foarte aproape, balansând degete pe corzile care vibrează. Un pian pe picioare de cam trei metri şi un piedestal pe care o interpretă asiatică "desăvârşea" între clasic şi contemporan. Şi iar emoţia trupurilor între angoasă, singurătate şi relaţie.

O seară cu discuţii aprinse în cele două pauze - destul de lungi - discuţii contra falselor aplauze şi lungilor aclamări ale ignoranţilor "spectatori" pupin......, dar poate şi pentru ceva bătăi din palme căci măcar "...efortul actorilor/ dansatorilor pentru că nu e vina lor că regizorul/ coregraful este....".

Indiferent de partea cărei partide eşti, seara de luni rămâne o seara care a dăruit emoţie, zâmbete, uitarea cotidianului şi încărcarea pentru alte câteva ratări la care unii îşi înroşesc palmele şi-şi rănesc corzile vocale cu multiple "bravouri" doar pentru că se ştie ce bun este sau de unde este X-ulescu!

Dacă vreodată veţi mai vedea pe undeva că va fi Seară de Dans Contemporan Olandez, mergeţi! Posibilitatea de a fi o seară ratată este mult mai mică decât cea a unui meci Steaua-Dinamo!

Apropo! Ce muzică? Ce coregrafi? Ce titluri? Va las plăcerea de a caută şi urmări pentru că în acest moment trebuie să tai zarzavatul pentru drob ca plată a utilizării obiectului de scris şi-mi voi lua şi o palmă pentru răutăţi gratuite!