Recitalul, susţinut de violonista Irina Mureşanu şi de pianista Dana Ciocârlie (despre al cărei concert de la Ateneu am vorbit într-o cronică anterioară), cuprindea muzică franceză şi belgiană. Irina Mureşanu a studiat vioara la Bucureşti, cu Ştefan Gheorghiu, apoi la Boston (unde s-a şi stabilit, din 1994) cu Michele Auclaire. Actualmente, e profesoară la şcoala americană la care a învăţat ultima dată, concertează cu diverse orchestre, însă cel mai mult iubeşte muzica de cameră. Poate că activitatea camerală i-a dezvoltat un soi de reţinere în cântat, de minimizare a sunetului, cert este că în acest domeniu i se pot aduce unele reproşuri. Dar să iau câteva exemple.
Sonata pentru vioară solo nr.5 de Eugene Ysaye (dedicată lui Mathieu Crickboom), corect redată, era puţin ştearsă, lipsindu-i acele diferenţe de nuanţe decise pe spaţii mici - care dau sarea şi piperul sonatei.
Muzica franceză (Sonatele pentru vioară şi pian de Guillaume Lekeu şi Maurice Ravel) i-ar veni foarte bine violonistei, cu condiţia să renunţe la nuanţele miniaturale prea des repetate şi să susţină cu mai multă energie discursul. Cântul său pare lipsit de vlagă, ca şi cum ar sugera nişte intenţii pe care n-are de gând să le ducă până la capăt. Dacă se decide să fie viguroasă şi strălucitoare, e numai pentru puţin timp, pentru a reveni apoi rapid la un pianissimo cenuşiu, în tuşe estompate. Farmecul unei interpretări constă, pe lângă multe alte calităţi necesare, în abilitatea instrumentistului de a da viaţă şi nuanţelor ori tempo-urilor liniştite, nelăsându-le să arate ca nişte schiţe terne în alb-negru.
(Cu siguranţă, mi se va reproşa că sunt exagerat de exigent. Mă plâng de Dana Ciocârlie că e prea temperamentală, iar de Irina Mureşanu că e timidă şi reţinută. Aşa o fi, însă de câte ori ascult pe cineva cântând o lucrare cunoscută, fac, fără să vreau, comparaţie cu modele ilustre).
În recital, Dana Ciocârlie era mult mai temperată decât în concertul de Schumann, pliindu-se pe cântul partenerei. Însă în sonata raveliană doar ea a adus puţină culoare muzicii. De una singură a interpretat "Peştişorii de aur" (din suita "Imagini") de Claude Debussy, mai delicat ca la Ateneu, în bis, şi Două studii pentru pian de Karol Beffa, ce i-au fost dedicate, debussyste în spirit, scoţând în evidenţă jocul contrastelor - de nuanţă, de mişcare şi al tuşeului -, pe care pianista îl stăpâneşte cu naturaleţe.
*
La Opera Naţională din Bucureşti a fost invitată, pentru două spectacole (1 şi 2 aprilie 2007), Compania de dans modern Nederlands Dans Theater, în cadrul unui program cultural Olanda-România dedicat aderării ţării noastre la Uniunea Europeană. Cele trei balete prezentate - Aripi de ceară (coregrafia Jiri Kylian), Vorbeşte (coregrafi Paul Ligfoot şi Sol Leon), Smoală şi pene (tot de Jiri Kylian) - reprezintă trei stiluri diferite ale dansului modern, dar perfecţiunea execuţiei te îndemna să-ţi placă toate, indiferent de opţiunile estetice anterioare. E preferabil să nu încerci să-ţi explici fiecare număr, fiecare scenă, ca şi cum ar aparţine unei continuităţi de sens, precum în baletul clasic ci, mai degrabă, să te laşi pătruns de starea care se creează şi de admiraţia pentru performanţa în sine, într-un soi de extaz al virtuozităţii.
În Smoală şi pene un pian a fost cocoţat pe o pasarelă şi la el cântă Concertul în mi bemol major de Mozart o tânără japoneză. Fluxul mozartian e întrerupt uneori de o aşa-numită compoziţie adiţională aparţinându-i lui Dirk Haubrich, alteori de răgetele unui leu, cu adevărat fioroase datorită surprizei de-a le auzi în acest context, sau de improvizaţiile muzicienei japoneze pe un pian preparat. De fapt, improvizaţia e suverană, ni se spune, dar senzaţia este că ea se limitează la un tip de structuri bine determinate, ce n-au cum să devină întru totul spontane. Spre sfârşit, apare un grup ironic care repetă, în diverse combinaţii, cuvintele din poemul lui Samuel Beckett, What is the word, în timp ce ultima dansatoare îşi continuă, la nesfârşit parcă, mişcările neliniştite în penumbra incertitudinii.
