"Aripi de ceară"
Un spectacol anunţat de dans contemporan, dar care a debutat cuminte, cu mişcări şi coregrafie mai mult clasice, fiindcă, întîmplător sau nu, ne aflam pe scena Operei. E posibil să se fi dorit şi un crescendo lin pînă la climax. Spaţiu convenţional, dans de debut pe măsură. Cu toate acestea, decor frapant, căci pomul atîrnat cu rămurişul în jos e şi desenul meu de pe desktop, the inverted tree de care vorbea atît de mult şi Jung (man is like unto an inverted tree; the Self and the archetype of archetyps; the symbol of the inverted tree is of the Self rooted in heaven as a complement to growing from the earth: the individual - at source - being shaped by the non temporal and the historical). Pe al meu, l-am cules de pe site-ul unei organizaţii de conservare a populaţiilor aborigene aflate în pragul dispariţiei. Organizaţia se numeşte Survival (vă recomand), iar pomul spînzurat astfel face parte din afişul ei de promovare a africanilor bushmen. Bineînţeles că mi s-a părut o coincidenţă din cale-afară de semnificativă să-mi regăsesc imaginea de pe DTP pe scenă, deci ca ea să mă întîmpine tocmai aici.
Muzică minunată, costume simple, asimetrii interesante în poziţionarea dansatorilor pe scenă. Aplicaţie, precizie şi siguranţă a mişcării. Aproape chirurgicală.
"Vorbeşte (în numele tău)"
Deşi aş vrea să pot spune mai mult despre dans ca atare, nu ştiu de ce mă atrag mai mult accesoriile lui. Fumul pe care-l emană prin creştet dansatorul de la început, banda sonoră care vorbeşte despre durere şi, mai ales, perdeaua de ploaie fină care ajunge să inunde scena. Mişcările de patinaj ale dansatorilor prin ochiurile strălucitoare de apă de pe planşeu şi culoarea de ceară a ceţii care se ridică în fundal, aproape iconografică. Recunosc că mi-am ţinut puţin respiraţia, pentru că momentul a fost suficient de catharctic. Şi, mi s-a părut mie atunci, întreaga sală a consunat cu mine, uşor buimăcită de efect.
"Smoală şi pene"
Pour la bonne bouche, într-adevăr, căci punctul culminant al spectacolului. Un pian negru, cu picioare giacomettiene de circa 3 metri, aproape o instalaţie, fixat în stînga scenei, care scenă, secţionată în alb (dreapta, "penele") şi negru (stînga, "smoala"), respecta titlul. La pian, Tomoko Mukaiyama, şi ea în negru, improvizînd, ridicîndu-se din timp în timp şi cîntînd în picioare, ca o pianistă de jazz.
Dansatori în negru, contrabalansaţi, în dreapta, de un bulgăre de lumină, din plastic transparent multifaţetat, cu aspect de materie reciclabilă înnobilată (ca o decoraţiune Ikea), şi, surpriză, spre final, în spatele bulgărelui, dansatori în alb, un rînd de bărbaţi ca nişte păpuşi de circ, mirese cu obraji de carmin şi tutu-uri de voal alb, un aer silly şi primitiv, de fapt inocent, cu posturi semănînd bine cu geometria figurinelor în costume ţărăneşti din jocul nostru de copii "Să coasem frumos".
Una dintre dansatoarele în negru scoate un fel de răgete înspăimîntătoare în timpul dansului - o leoaică ori o posedată -, iar mişcările partenerului ei evocă încercări de îmblînzire a scorpiei sau de exorcism. Un maniheism vădit, o lume în alb şi negru, cu smoala diavolească din partea sinistra, cu penele candide, originare, ale dextrei. Un dinamism alert, într-o parte, stins, diluat cu moliciuni blînde, naive în cealaltă. Spaţiul scenei este transgresat uneori de dansatorii în negru, cîte unul dintre ei zăbovind, culcat şi cu picioarele atîrnînd pe marginea scenei, parcă în adormire, foarte aproape de şirul întîi de spectatori. Ieşirea din scenă a ultimei dansatoare - în negru - se face pe un covor alb, din plastic, cu bule antişoc, pe care ea le sparge din vîrful degetelor de la picioare, producînd un efect sonor de mici artificii pocnitoare.
O poveste istorisită prin toate mijloacele, asta mi s-a părut acest Nederlands Dans Theater: dans, muzică, forme create prin abur, apă, copaci, rotocoale de fum, de lumină, teatru al cuvintelor, al strigătului, al sunetului neconvenţional. O anume disperare înăbuşită a lumii de azi, un ţipăt neputincios şi surd, neauzit, o nostalgie după timpuri originare, irecuperabile. Noi, cei din public, avem dreptul de a alege dacă l-am auzit sau nu - strigătul - şi dacă-l vom face auzit mai departe, între semenii noştri.
Căci mi-am început seara străbătînd un lung culoar de ţinute de gală, pînă să ajung la scările interioare ale Operei, după cum, la final, a trebuit să-mi abat privirea şi paşii de la spaţiul aflat în partea opusă lojelor, unde somptuoase cupe cu şampanie aurie îşi aşteptau cuminţi degustătorii. Black tie only.
