Pentru că aproximativ atât se va fi scurs de la Oscaruri şi până la momentul în care vă veţi pregăti să degustaţi confortabil rândurile ce urmează. Şi pentru că mă mănâncă limba.
Înainte să pufniţi şi să răbufniţi (ce mai vrea ăsta de la noi după atâta vreme?!) ar fi bine să aflaţi că n-am de gând să comentez festivitatea no. 79 cu lux de amănunte, aşa cum aş fi făcut-o probabil la o zi după, în primul rând pentru că toată lumea (bună) ştie de-acum ce şi cum şi în al doilea rând pentru că n-ar fi cine ştie ce de comentat. A fost o ediţie banală, previzibilă şi obositoare (mă tem că aceste epitete sunt lejer aplicabile aproape oricăreia din festivităţile ultimilor ani - Crash notwithstanding), prezentată corect (de madam De Generes) şi completată de efect (vocalizele comicilor Black, Reilly şi Ferrell, la paritate cu contorsionările în lumini şi umbre ale unei trupe geniale care am uitat cum se cheamă), unde a venit cine bănuiam şi a câştigat cine ştiam... cu o excepţie. Majoră şi tristă, drept care mă îndrept tiptil spre obiectul (de fapt obiectele) eseului de faţă, nu fără a explica puţin chestia cu banalul - atâta vreme cât printre premiante se numără titluri (The Queen, Dreamgirls) de care vom uita în cor cât ai zice... peşte, "compliment" mai pertinent n-am. Am însă două obiecţii, două proteste, două probleme, extrem de asemănătoare şi teribil de diferite (un Oscar dat şi un Oscar... luat) pe care le voi ataca în cele ce urmează. Aşadar...
Nu sunt adeptul sintagmei "să premiem omul care merită, chiar dacă e prea târziu, pentru că l-am ignorat până acum", dar îmi pare că boicotul Peter O'Toole depăşeşte orice imaginaţie. Irlandezul a ratat, la final de februarie, a opta (şi ultima, să vă fie clar) şansă la Oscar în 45 (patruzecişicinci!!!) de ani. Şi să n-aud de premiul onorific din 2003 că nu se pune şi nu-i acelaşi lucru. Lawrence, Beckett, Henry II, Mr. Chips, Jack Gurney, Eli Cross, Alan Swann, Maurice: toate aceste personaje emblematice ale cinema-ului contemporan meritau câte un Oscar (cel puţin) - şi observaţi că nu cad în patima fanului absolut, care l-ar premia pe O'Toole şi dacă ar citi cartea de telefon îmbrăcat în baiaderă. Nu, acestea sunt cele opt mari roluri ale actorului, considerate ca atare de Academie, dar nu suficient de mari (în opinia sindicatului care votează an de an) pentru a merita un Oscar. To add insult to injury, rolul de anul ăsta, din ataşantul Venus, este şi cel mai personal şi auto-referenţial din cariera, oricum imbatabilă, a lui O'Toole, un rol de aur (un actor la final de viaţă, carieră, dragoste) care, într-o lume normală, ar fi fost premiat, răs-premiat şi ultra premiat. Repet, nu pentru că O'Toole merita un Oscar de peste patru decenii, ci pentru că îl merita exact pentru acest rol, pe lîngă care performanţele contra-candidaţilor (cu toată dragostea pentru Forest Whitaker) pălesc amarnic.
Culmea, tot un sentiment amar mi-a lăsat nu un alt mare jaf, aşa cum aţi putea crede, ci o retribuţie aşteptată de lumea întreagă cu sufletul la gură - Oscarul de regie primit, în fine, de Martin Scorsese, chiar din mâna vechilor tovarăşi Lucas, Spielberg şi Coppola. Nimeni (cu atât mai puţin eu) nu contestă meritele lui Scorsese, au contraire - faptul că a fost fentat de cinci ori (başca, pentru Mean Streets, Alice, Taxi Driver, King of Comedy, After Hours, Casino nici măcar nu l-au nominalizat!!!) e o ruşine devenită în timp glumă proastă. Dar... faptul că istoria va consemna primul Oscar din cariera celui mai cinefil dintre regizori în dreptul unui titlu ca The Departed (un policier minunat, care înapoiază asiaticilor multiplele reverenţe pe care i le-au adus americanului de-a lungul anilor, dar un policier minunat şi atât, care, în regia unui maverick ca Michael Mann, de exemplu, nici măcar n-ar fi fost nominalizat), când cartea sa de vizită conţine capodoperele sus-menţionate, pare un banc fără poantă. Va să zică, Academia Americană, în deplina ei înţelepciune, premiază unul dintre cei mai mari regizori în viaţă doar pentru că nu l-a premiat cînd trebuia şi ignoră unul dintre cei mai mari actori în viaţă, doar pentru că marele favorit face un rol mai flamboaiant, mai actual, mai politic. Amar, cum spuneam.