Pe Nas - o poveste de Dripal

- Gogol, căutaţi Gogol, cine mai citeşte azi Gogol?
Întreabă un domn din spatele unei ferestre de cărţi, un domn cam de-o vârstă cu Gogol, un domn care stă la anticariat.
- L-am văzut de curând la Sibiu. Pe 16 martie 2007.
- Pe Gogol?
- Da. Nasul.
- Da, parcă visa să se transforme într-un nas enorm, cu nări cât nişte găleţi, să poată absorbi orice miros.

Povestea lu' Gogol

O ştiţi? Kovaliov, un om cu aspiraţii, ca oricare altul, se trezeşte într-o dimineaţă fără nas, cu faţa netedă ca o minte pustie. Nu-i vine să creadă că un nas poate să dispară aşa, fără să simţi nimic, fără să te doară. Nici nu vede cum ar putea trăi fără nas. Nasul apare apoi în diverse locuri din Petersburg. Întâi îl găseşte un bărbier în pâine, apoi Nasul se plimbă prin oraş sub forma unui domn bine, cu funcţie mai înaltă decât Kovaliov, nici nu-l bagă în seamă, îi spune că e independent. Kovaliov e disperat. Dar vă las să aflaţi singuri restul...

Nasul

Nu e uşor de povestit Nasul, seamănă mai degrabă cu un vis. Eram la Sibiu, într-o sală cu gradene negre şi pânze albe pe pereţi, în faţă cu o bancă de lemn şi o oglindă. Un spaţiu alternativ, se transforma în funcţie de lumini şi proiecţii, ca un spaţiu pliat care conţine înăuntru mai multe spaţii. Pe bancă doi oameni, Ada Milea şi Bogdan Burlacianu (sau Bobo din Fără Zahăr), cu două chitări, două perechi de ochi, două nasuri (şi imaginile lor reflectate în oglinda din spate). Am amintit toate astea pentru că personajele se construiau din voci, chitări, ochi, nasuri, buze care le aparţineau celor doi, desigur, dar erau atât de vii încât uneori păreau că pot fi şi independente. Ei erau foarte liberi să fie când doi când unul, când voci ale aceluiaşi personaj, când personaje diferite, când întreguri, când fragmente. Şi în felul ăsta povestea unui nas care dispare şi devine independent devenea foarte reală. Da' era mult mai mult decât o poveste. Cântecele aveau mirosuri. Fiecare cântec era altfel, de fapt fiecare cântec era o stare, ca şi cum cineva ar fi reuşit să se adreseze tuturor simţurilor deodată. Dar fără să creeze vreo confuzie între simţuri, totul să se lege atât de bine încât să se transmită direct stări. Şi cuvintele să se poată transforma în sunete şi retransforma în alte sensuri, şi sunetele să se transforme în culori şi să se pună la loc în imagini. Nu ştiu de fapt dacă făceau asta singure sau pur şi simplu vedeam eu prima oară legătura dintre ele, pentru că cuvintele păreau să corespundă perfect sunetelor, ca şi cum muzica s-ar fi născut firesc din ele, ca şi cum dacă Gogol ar fi ştiut să cânte aşa ar fi sunat povestea asta. Şi cum mă identificam deja foarte bine cu Kovaliov şi cum el se compunea, descompunea, recompunea în faţa mea(şi nu mă refer aici doar la dispariţia nasului), am început să mă văd şi pe mine în multe feluri şi din multe bucăţi, cu care dacă aş vrea aş putea să mă şi joc, bucăţi pe care le descopeream atunci deşi mi se părea că le ştiu demult. Cuvintele, m-am gândit mai târziu, nu au forţă singure să te facă să trăieşti în felul ăsta o poveste, lucru pe care îl ştia probabil şi Gogol când şi-a ars manuscrisele. Nici muzica singură nu ştiu dacă ar putea face asta. E nevoie de o forţă mai mare, ceva care nu ţine de vreun limbaj, care nu e doar sunet sau doar sens sau doar imagine, ci poate fi oricare din ele. Forţa asta s-ar putea numi poezie. (Mai demult poezia era forţa de a scoate la suprafaţă esenţa lucrurilor. Aşa îi spunea Aristotel.) La multe din lucrurile astea m-am gândit după, atunci doar simţeam, n-aveam prea mult timp să mă gândesc. Nu erau pauze, totul se petrecea într-un ritm care nu te lăsa să te dezlipeşti, nu puteam pur şi simplu să plec puţin cu mintea în altă parte aşa cum mai fac uneori pentru că respiram altfel. La sfârşit mă uitam foarte atentă cum se cântă pe nas.

Ar fi mai simplu de povestit ce s-a întâmplat înainte şi după. În timpul ar trebui mai degrabă trăit. Înainte îmi foloseam nasul doar ca să respir. Nu mă gândisem niciodată că aş putea să-l folosesc şi altfel. D-asta nici nu-i acordam foarte multă atenţie. Cred că aşa se întâmpla şi cu celelalte nasuri din public, păreau la fel de neglijate, sau poate cineva le mai băga uneori în seamă din raţiuni estetice, ca să le compare cu alte nasuri. Oricum de când ne-am făcut mari am mai învăţat şi noi una alta despre nasuri. De exemplu că nu-i frumos să-ţi sufli nasul în public. Când am ieşit din sală mi se părea că s-a format un cor de nasuri în faţa teatrului. Nu le auzeam pe toate celelalte, unii şi le încercau mai pe ascuns, domni şi doamne respectabile care probabil nu mai suflaseră pe nas aşa în văzul lumii de când erau mici. Mă gândeam că nasul trebe' să fie cam la fel de greu de folosit ca un saxofon, că până reuşeşti să scoţi un sunet decent te chinui o grămadă, şi am văzut că era de fapt mult mai uşor, că se poate cânta foarte natural pe nas şi mă miram cum de nu mi-a trecut niciodată prin cap să încerc. Din cauza veseliei generale aveam impresia că suntem toţi mici şi tocmai am primit nişte jucării. Nici nu mai ştiu cum am plecat, eram foarte ocupată să scot prima mea melodie pe nas. Alte întâmplări mai puţin obişnuite: La ieşire începeam un cântec din Nas pe scări şi cineva necunoscut de jos îl continua. Un domn se mişca pe sub gradene. Cineva a întrebat "Cine-i acolo?" şi i s-a răspuns: "El, e, el e" (e vorba tot de Nas, aşa cântă Kovaliov când îşi revede nasul). O doamnă din teatru cântă cântecul Netedă - vezi mai jos fragment pe YouTube - dimineaţa şi seara ca să se relaxeze când vine şi pleacă de la serviciu. În timpul concertului un domn care a întârziat s-a oprit afară pe un câmp mic să asculte în dreptul unei ferestre. Jumătate de oră mai târziu era tot acolo, lipit de geam, şi uşor jenat că e surprins în aceeaşi poziţie.

Cineva mă va întreba ce legătura au toate aceste întâmplări cu el. Da, când eram mici ascultam multe poveşti. Acum nu mai avem timp, mai ascultăm uneori ca să ne mai relaxăm şi să uităm că nu avem timp. E frumos să asculţi poveşti, dar nu întotdeauna ţi se potrivesc şi oricum până la urmă toate poveştile se termină. Cine mai citeşte Gogol? Cine mai are timp să-l asculte? Cine mai crede că Gogol are să-i spună neapărat ceva lui, poate o poveste, poate un secret... Dar nu încerc să scriu aici despre cine, ci despre fiecare. La Sibiu fiecare mi se părea convins a ascultat o poveste despre el. Şi fiecare fredona aceleaşi cântece mult după ce nu se mai auzea muzica. De mine rămăseseră lipite odată cu un nou nas, ca şi cum ar fi fost întotdeauna acolo. Dar poate şi ceilalţi simţeau la fel, deşi înţelegeau altfel. Atunci despre cine fusese povestea? Poate că de fapt nici n-a fost o poveste. Ci mai degrabă un secret. Fiecare a aflat un secret. Secretul ăsta a declanşat în fiecare alte stări, stări noi sau stări pe care fiecare le uitase. Şi fiecare a plecat acasă pipăindu-şi nasul, poate neştiind încă că secretul ăsta, de care am mai vorbit şi i-am spus poezie, se ia, pentru că e despre fiecare care nu ştia că poezia nu se termină ca poveştile, şi nu se opreşte când nu se mai aude muzica.

Sfârşit: Această istorie nu e inventată. Ea nu e nici o cronică, e doar o relatare subiectivă a unei experienţe, o încercare de a vă face curioşi să o trăiţi.

La Sibiu
"Nasul" după N. V. Gogol, un concert cu Ada Milea şi Bogdan Burlăcianu
Muzica şi versurile: Ada Milea şi Bogdan Burlăcianu
Scenografie, light design, video: Andu Dumitrescu
Direcţia de scenă: Alexandru Dabija.

Vezi o piesă din Nasul: