Nasul, între teatru şi muzică

Nasul, producţia recentă a Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, ridică probabil mai mult decît alte spectacole o problemă de încadrare. Cărui gen aparţine de fapt această montare? Cum poate fi catalogat un spectacol în care regizorul Alexandru Dabija lucrează cu cei doi protagonişti - Ada Milea şi Bogdan Burlăcianu - şi cu scenograful Andu Dumitrescu pentru a aduce pe scenă o versiune esenţializată, teatral-muzicală după celebra nuvelă omonimă a lui Gogol?

Întru aflarea reperelor, căutarea coboară adînc în timp. Descendenţa ar putea merge, de pildă, pînă în Grecia antică pe vremea aezilor, compozitori şi recitatori de poeme epice şi / sau eroice, pe care le şi interpretau la un instrument. E drept, harpă nu chitară! Sau poate, e cazul să venim mai aproape, în Evul Mediu. Nu existau pe atunci trubaduri şi ai lor jongleurs, însoţind epicele chansons de geste? Să avem de-a face oare acum cu o formulă modernă în care fiecare dintre cei doi actori-interpreţi contopesc într-una şi aceeaşi persoană trubadur şi jongleur? Nu ar fi de neglijat nici ideea unui soi de spectacol de operă în miniatură. Că doar se poate ca interpreţii să fie acompaniaţi numai de un trio sau de un cvartet. Ne putem imagina, la început de secol XXI, că asistăm la o formulă hiper-contrasă, în care doi oameni plus scenografia fac totul. Poate că ar trebui totuşi să ne apropiem cu reperele de vremurile noastre. De ce să nu ne închipuim că în loc de un storyteller, avem doi şi aceştia nu spun pur şi simplu povestea, ci o cîntă vocal şi instrumental şi o lasă să se completeze cu imaginile proiectate pe ecrane. Iar dacă e să căutăm un reper pur teatral, poate că am putea vorbi despre un teatru de text, mai ales că genul cîştigă tot mai mult teren / scenă.

Încadrarea n-ar fi lipsită de argumente. Textul trece scena eminamente prin intermediul celor doi actori-interpreţi. Ada Milea şi Bogdan Burlăcianu nuanţează fiecare cuvînt, ritmează fiecare frază, apelează la repetiţii în cascadă, îşi preiau unul altuia ideea sau încrucişează cu aplomb replici pe note. Chiar cîntate, ele sînt toate modalităţi de a potenţa textul, de a crea dinamism dar şi dramatism, de a trece printr-o gamă largă de stări. E acolo uimire şi îngrijorare, compasiune şi iritare ori disperare şi bucurie. Totodată, e un mod teatral de a se poziţiona faţă de personaje, de a adopta o varietate de atitudini. Sînt amîndoi cînd constatativi, cînd ironici, cînd implicaţi, cînd distanţaţi. Ceea ce transmit şi prin expresivitate corporală. Felul cum stau, schimburile de priviri, mobilitatea şi / sau imobilitatea figurilor compensează cu asupra de măsură mişcarea scenică redusă la minim. Eclerajul, în schimb, lucrează ca un liant sau separator, care fie îi aduce împreună, fie îi separă, individualizîndu-l pe fiecare într-un spot de lumină. Tot din lumini sînt marcate sau delimitate momentele tramei, ele funcţionînd ca pauză între scene, momente de suspans ori chiar ca o concluzie. Dar nu cea finală, întrucît aceasta este întărită prin cuvîntul scris, proiectat pe fundal. şi aici ar trebui deschisă o întreagă discuţie despre scenografia lui Andu Dumitrescu. Minimală şi ea în spaţiul material al scenei - doar două băncuţe şi un mic stativ -, aceasta se desfăşoară însă cuceritor pe cele trei laturi ale scenei. Proiecţii în alb şi negru se succed, se completează, se repetă obsesiv, se amplifică şi apoi se sting. Ele fac legătura între povestea absurd-fantastică a omului rămas fără nas şi realitatea noastră absurd-halucinatorie. Vezi mulţime de şantiere, ridicate mai ales pe verticală, macarale şi schele, unde însă activităţile sînt stupefiante. Cineva mătura schela, un muncitor plimbă o scîndură, alţi doi stau în contemplare, dintr-un robinet apa curge freudian ş.a.m.d. După această incursiune în lumi reale şi ficţionale absurd-hilare, ultima întrebare despre rostul teatrului şi al artiştilor se aşterne tăcut pe ecran.

Acum e de răspuns la o întrebare mai adîncă. Astfel încît, în ce priveşte genul spectacolului, accepţi fără rezerve formula paradoxală a regizorului Alexandru Dabija, respectiv "99% teatru şi 99% concert".


Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu
Nasul după N.V. Gogol
Muzica: Ada Milea, Bogdan Burlăcianu
Regia: Alexandru Dabija
Scenografia: Andu Dumitrescu
Cu Ada Milea, Bogdan Burlăcianu
Foto: Claudiu Rusu

Vezi o piesă din Nasul: