Să "descîlcească"? Să dezlînească mai degrabă! Rar s-a văzut thriller mai plin de acţiune şi mai dezlînat ca ăsta! Credeţi că nu se poate? 88 Minutes dovedeşte că se poate: e o salată sleită de reţete şi de situaţii şi personaje deja văzute. Crime-în-serie! Femei periculoase! Traume! Paranoia! La atîta aglomeraţie de clişee pe minut, te-ntrebi cum naiba i-a luat lui Pacino un film întreg să-şi dea seama ce şi cum... Probabil că a citit doar ultima pagină din scenariu: acolo nu i se explica de ce pricepe atît de greu.
Mai ales că dînsul este psihiatru criminalist. Trăieşte trist la Seattle. E trist pentru că la Seattle plouă tot timpul (nici asta nu-i adevărat! Eu am stat cinci zile şi-a plouat numai o dată), pentru că are nişte studenţi cam nesuferiţi şi-o asistentă cam lesbiană şi pentru că undeva, în trecutul său, există o pată întunecată legată de o fată... Fata era surioara lui mai mică, iar criminalul din film ştie asta şi se joacă cu mintea lui de zici că-i psihiatru criminalist. Dar - de fapt - numai Pacino e, c-aşa zice fişa postului; ceilalţi sînt nişte păpuşele de cîrpă aflate la cheremul "mastermind"-ului din umbră. Iar ăsta leagă (alte) biete fete cu capu-n jos şi le goleşte de sînge ca pe mieii de Paşte (acum pricepem şi de ce s-a lansat filmu' ăsta în preajma sărbătorilor). De ce face asta? Pentru că vrea să se răzbune pe Pacino. De unde ştie atîtea despre viaţa lui? Pentru că aşa scrie la scenariu. De ce îi dă numai 88 de minute de trăit? Uite d-aia!
Pacino ştie tot timpul mai mult, dar degeaba. Plus că nimeni nu-l crede pentru că n-are timp. N-are timp să explice tot. Tot alergînd, tot transpirînd - între o crimă şi alta -, senzaţia e că dă afară pînă şi bruma de credibilitate cu care-a intrat în film. Sau că regizorul şi scenaristul vroiau să-l pună la jogging, aşa c-au făcut filmu' ăsta. Dar să pui o doamnă frumoasă ca Deborah Kara Unger să stea atîrnată cu capu-n jos legată de-un picior - aşa ceva chiar nu se face!
În caz că vă interesează, pe regizor îl cheamă Jon Avnet. Pe net zice că a făcut şi-un film TV intitulat "Sixty Minute Man". Omu' are o fixaţie cu minutele, dar pe nervii noştri. Pentru că fiecare minuţel din cele 95 se scurge precum picătura chinezească. Sau poate e-o chestie de gramaj, nu ştiu: pe psihiatru' lu' Pacino îl cheamă Jack Gramm. De unde şi-ndemnul: "Hit the road, Jack!" Mai aleargă, fă o tură şi lasă-ne.